Conștiința poetică a lui Șt. Augustin Doinaș ne dezvăluie două fațete ale aceluiași temperament creator: una este luminată de razele soarelui clasic, limpede și strălucitor, cealaltă, romantică, are hățișuri și ascunzișuri selenare umbroase. Prima fațetă, ivită în urma izbânzii severei rațiuni ordonatoare, este datorată unei bune refrigerări, prin efort intelectual, a sentimentelor exprimate. A doua fațetă destăinuie partea lăuntrică a unui suflet tulburat de interogații, sensibil, șovăitor și melancolic, dedat căutării tainelor existenței. Aceste polarizări organice devin complementare, deoarece poezia rigorilor și a certitudinilor garantate de simetriile clasice temperează puseurile și elanurile specifice exaltării romantice.
Ubi materia, ibi geometria ar putea fi o deviză modelizantă pentru opera poetică a lui Doinaș. Patria „veșnică“, imaginară, rămâne pentru cel „născut, crescut, trăind în Utopia“ o proiecție într-un spațiu ideal, al esențelor extrase prin distilarea Logosului: „Poate/ că graiul, slăvitul, e numai o rouă./ Cum apa din mări, levitând în corăbii/ de nouri, colindă pe dale azure,/ și-apoi, răcorită, sporește profilul/ cascadelor, răpăie-n iarba ca perle, –/ cuvântul din gura tăcuților, cheia/ de măduvă care silește Adâncul,/ e partea de grai ce-mi revine“ (Izvoarele). Viziunea organică se conjugă cu una de sorginte geometrică, poezia născându-se nu doar din emanație a subiectivității, ci și din cristalizarea obținută prin procedee alchimice („Egal, purificat de accidente/ Spațiul respiră prin cristale“).
Acaparat de urzeala versurilor, poetul viețuiește în „interiorul unui poem“ circumscris de ro(s)tirea efortului său creator: „Cu învierea păsărilor albe/ de pe covoru-acesta oltenesc/ începe și sfârșește o legendă./ Nu mă-ntrebați mai mult. Strălucitoare,/ ca orice astru, poate fi prezența/ vocalelor, iar ceea ce rotește/ în jurul lor e rod al disperării/ de-a stabili contacte. Păsări albe/ negând urzeala proprie, nu însă/ și zborul…/ Pe acest tărâm domnește umbra/ tiranului decapitat./ Prizonier, eu nu respir decât/ în amplul du-te-vino al suveicii“ (Artă poetică). Armonia formei este catalogată a fi drept „zăbală de oțel din gura sentimentalismului“; devenind „acela care renunță și la rime și la ritm“, Doinaș experimentează „sonetul fără sunet“. Este vorba despre scuturarea de podoabe, copiindu-se figura dematerializată, pierdută în eter, a poeziei devenite umbră. Se ajunge la exprimarea convingerii că numai așa poate fi captat sunetul fundamental.
Încercând să mențină la unison diferitele timbre poetice pe care le exersează cu mare abilitate, Doinaș caută un „loc privilegiat“ al acusticii aproape perfecte, de unde să fie în stare a percepe, ca un inițiat din speța pitagoreică, sunetul cristalin. Doar astfel plasat ar putea avea el sentimentul autenticității discursului poetic, generat de echilibrul creat între efluviile romantice, dătătoare de grandioase imagini nebuloase, și spiritul clasic restrictiv, geometrizat în forme impecabile. Ca într-un fel de templu al corespunderilor baudelairiene, în acest spațiu ales își răspund măsurat sonurile limpezi ale clasicității și cele turbulente ale fanteziei romantice, toate fiind constrânse să rezoneze într-o expresie exactă și severă specifică liricii moderne.
Dorința lui Doinaș de a înzestra poezia cu frumusețea tainicelor tipare ale unor pure spații geometrice se împlinește prin conturarea circumferinței unui cerc al imaginarului, a cărui rază ar fi proiecția pe pământ a razei solare apolinice. De aici, până la a se declara că este un nostalgic al clasicismului, nu mai este decât un… compas. Nutrind dorul formelor perfecte, poetul devine „omul cu compasul“ ce trasează conturul exact al figurilor geometrice, el însuși numindu-se „cel mai tânăr dintre ucenicii Triunghiului“. Într-o lume sublunară în care totul este în veșnică schimbare și doar geometria rămâne singura imuabilă, măsurarea cu compasul disciplinează sinuozitățile gândirii și capriciile curbelor periculoase efectuate de poet din prea mare avânt romantic. Râvnitul spațiu este astfel conformat imaginației și reprezentărilor sensibile prin intermediul compasului. „Omul cu compasul“, din poemul cu același titlu, este în căutarea pitagoreismului și a unui platonism de pure esențe: „Am zgâriat aseară pe nisip/ formula unei alte ordini, care/ conține-al lucrurilor tainic chip,/ cel fără de ruină și mișcare“.
Grație compasului, se desenează pe nisipul măturat de val contururile arhetipurilor intuite dincolo de forma lucrurilor perisabile. Doinaș nu uită că poezia trebuie să se supună unui canon metafizic, potrivit căruia temeliile și schelele lumii sunt con-sfințite nu numai de duhul divin, ci și de spiritul geometric. Poetului nu i-ar mai rămâne decât să cadă în brânci, să izbească nisipul cu fruntea și să-i ceară cercului iertare, precum se întâmplă în Lecția despre cerc stănesciană. Dar nu înainte de a ajunge la concluzia asupra rostului purtat de un alt instrument geometric, exprimată într-un poem sorescian: „Echerul, folosit și în matematică,/ Devine tot mai mult// Un instrument literar“ (Echerul).
Și totuși, chiar dacă își lărgește mereu cercul… cunoștințelor, Doinaș nu rămâne robit spiritului geometric, el fiind un sentimental pe care o îndelungată și consecventă familiarizare cu valorile spirituale și culturale ale umanității l-a determinat să-și supună sensibilitatea unor amortizori conceptuali. Rigoarea în scrierea versurilor îi este datorată cenzurării impuse de experiența de cititor adăpat la asemenea prestigioase izvoare. Asupra manifestării afectelor veghează mereu lucidul ochi lăuntric („Încet, ne-ntoarcem fața spre nimeni. Ah, ce mare-i/ absența stând de pază la granițe de vânt!“ – Nocturna I), iar aceasta are drept consecință, în privința discursului liric, degajarea unei seninătăți elevate și plutirea în armonia versurilor rimate.
Doinaș este un poet înzestrat cu virtuți de geometru care încearcă prin actul creației să trăiască „voluptatea limitelor“: „tare scump mi-a fost ți-o jur/ cerc al apei-undă/ lume ce-mi sporeai în jur/ una și rotundă/ tare-ai fost pe placul meu/ cerc albastru-normă/ limită născând mereu/ spiritul ca formă“ (Metamorfoza cercului). Totodată, sunt acceptate limitările impuse năzuințelor omenești, în această inexorabilă mărginire fiind văzută condiția însăși a perfecțiunii universului. Autorul Anotimpului discret este încercat de sentimentul resemnării că nu poate cuprinde Totul, precum și de tendința de a se recunoaște învins în această nerezonabilă tentativă, dar asemenea insuficiențe nu implică restrângerea, ci îmbogățirea perspectivei sale creatoare.
Mișcarea, devenirea și frumusețea viului implică scăderea încrederii în perfecțiunea pur geometrică și tentativa de ieșire din cercul… vicios, deoarece Doinaș simte că libertatea vizionară (dar nu și aceea, autoimpusă, a expresiei) îi este mereu îngrădită. Aceasta este o explicație a faptului că aspirațiile apolinice i se întrepătrund cu trăirile dionisiace. Doar moartea organicului rămâne singura certitudine despre nealterarea Ideii: „Ci-n mijlocul declinului lumesc/ eu stau și-aștept, cu sfiiciune, ceasul/ când putrezi-vor florile ce cresc/ ca broaște care-mi tulbură compasul./ Atunci, lovind cu vârful în nisip,/ aceleași semne vor luci în soare,/ păstrând în forma lor eternul chip/ al lucrurilor trecătoare“ (Omul cu compasul). Neîncetând să creadă că simetria rămâne esența poetică a universului, geometrul esențelor care este Doinaș trasează liniile ființării pure ajutat de aceeași deschidere egală a compasului și aspiră la o stare de extaz apolinic (dacă vom accepta că un temperament de factură clasică ar putea să dea glas unui asemenea imbold).
Pentru autorul Seminției lui Laokoon, omul este măsura tuturor ființelor, mai mult decât a tuturor lucrurilor. Purtător al verbului sacru, poetul străbate „cele șapte vămi ale văzduhului“, ajunge să se simtă ca în al nouălea… cerc și caută cu privirea locul prielnic „de-a restitui Ființa“. Compasul nu îi este un simplu instrument cu ajutorul căruia se trasează figuri spațiale, ci comportă o forță de sugestie speculativă, el fiind un tipar al minții, o matrice a gândirii. Grație lui, se măsoară distanțe interioare, se ritmează conștiința creatoare, se ajunge în posesia unor virtuți euristice, el devenind „figura spiritului creator“. Această forma mentis (nu mens formae) se confundă cu viziunea, deoarece forma poetică îl preocupă pe Doinaș în măsura în care îi implică ființa. Versurile nu dezvăluie o simplă concretizare scriptică într-o asemenea poezie, ci o realitate mentală ontopoematică.
Dacă ar fi fundamentată doar potrivit principiilor enunțate pe cale geometrică, lumea ar fi mult sărăcită și de aceea reflecțiile asupra lor devin prilej de tensiune lirică pentru Doinaș. În opera sa, se poetizează, nu se geometrizează, întrucât și imaginația posedă figuri „geometrice“ specifice. După cum există licențe poetice, tot așa există și licențe geometrice. Versurile, respirând doar aerul tare al geometriei, ar fi triste, iar această stare nu ar fi compatibilă cu solaritatea clasicismului. În aceste condiții, poziția autorului Aventurilor lui Proteu este între mundus intelligibilis și mundus sensibilis, între jaloanele geometrice și finalitatea poetică.
Slujit de geometrie și orientat de lampa lui Diogene, Doinaș a proiectat o via illuminatio și a dorit să acceadă la o mai înaltă via unitiva. Dar totul s-a curmat catabazic, printr-o linie frântă electrizantă ce a scurtcircuitat toate liniile drepte. Este ceea ce putem citi în ultimul poem, scris cu zece zile înainte ca lampa să i se stingă definitiv poetului: „Acum, că mi-a fost odată dată la o parte/ albeața de pe ochi, aceea care/ mă făcea să nu mai văd adevărul,/ pot să aștept în deplină liniște.// Clipele și-au recucerit nisipul/ uitat în clepsidră […]/. Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o/ scăriță pe care încep să cobor“ (Acum, în „Secolul 21“, nr. 1-6/2003, p. 31). A fost momentul final, când s-a pus capăt încercării poetului de a trasa figuri ordonatoare într-un plan mișcător și instabil, cum este acela nisipos, expus tuturor eroziunilor.