Cântec de ducă
Cineva a legat o eșarfă de iarbă
de gâtul albastru al vântului.
Cineva așezând într-un cărucior vântul
și l-a împins pe scări
făcându-l să se oprească
la capătul străzii.
Cineva împingând vântul
i-a agățat de piept o armonică
Coborând din cer, păsările
ciugulesc semințe de pe clapele ei și cântă;
cântă un blând cântec de dragoste.
Drum
Calc pe propriile mele urme;
pe măsură ce merg, mă îndepărtez
de cel ce am fost și de cel ce sunt,
care se desprind din mine
alcătuind un șir nesfârșit de trupuri
goale ce se rostogolesc pe asfalt;
calc mereu pe propriile mele urme,
ce se învârt ca niște ceasornice în gol,
mergând caut să ajung într-un punct,
dar punctul migrează mereu
alergând pe tabla de șah,
iar eu intru și ies din mine și din mulțimea
de trupuri care sunt și am fost.
Merg pe drum, mă învârt în cerc,
casele se învârt și ele
fugind ca niște animale speriate pe străzi;
încercând să se ascundă
în găurile apărute în asfalt ca în niște vizuini.
Mergând, las în urmă drumul
și tot ce e de lăsat; privesc umbrele trecătorilor
ce se îndepărtează mereu de clipa care trece;
iau clipele în căuș și le strecor printre degetele
mele firave,
oprindu-le în loc. Opresc trecerea,
opresc tot ce mișcându-se poate fi oprit;
opresc atomii, norii, luna și soarele
ce se perindă pe cer. Opresc drumul
și încerc să revin acolo de unde am plecat;
opresc și trecătorii, opresc și mașinile,
opresc și pietrele kilometrice
înșirate de o parte și de alta a drumului;
mă adăpostesc obosit la umbra lor.
Acum eu sunt cel ce nu mai sunt,
ceea ce am fost și nu mai este;
mă scald de două ori în apele aceluiași râu,
și râul pleacă odată cu mine,
târându-și după el undele năpădite de somn,
fără să arunce o privire înapoi.
Mă întind în albia lui;
sunt totuna cu el, cu pietrele
și cu undele ce aleargă una după alta,
încercând să se oprească în loc.
Sunt locul și timpul ce curge,
revărsându-se din matca lui;
sunt clipele pe care le strecor în palmă
la lumina lunii, încercând să separ
odată și încă o dată, mereu,
lumina de întuneric și binele de rău.
Acasă
Am trecut într-o noapte Bahluiul:
mă întorceam de la Corso.
Înotând până-n mijlocul râului,
printre sloiuri de gheață,
am dat peste o sobă încinsă,
în jurul căreia învârtindu-se în cerc
poeții Baudelaire și Rainer Maria Rilke
își încălzeau trupurile
dezgolite de veșminte,
în timp ce, un pic mai la dreapta, învăluit în ceață
sinilie,
Lorca îngâna ceva la chitară.
Am vrut să-i întreb ce caută aici,
în mijlocul râului,
iar ei mi-au spus
că din pricina ceții și a frigului
s-au rătăcit și văzând
o gură de sobă plutind pe valuri,
au venit să se încălzească.
Am vrut să-i întreb
de ce și-au lepădat veșmintele,
dar ei mi-au făcut semn să tac și am tăcut,
apoi, făcându-le semne cu mâna, am înotat
mai departe bâjbâind prin ceața deasă,
ocolind cu grijă
mesele și scaunele
și căruțele cu oiștile rupte ce se legănau ușor pe
valuri,
și, în sfârșit, când se crăpa de ziuă,
cu genele și părul prins de promoroacă
am ajuns acasă, simțind cum tot răul
și toată nebunia orașului
mi-au intrat sub epidermă,
iar epiderma mea s-a acoperit de crustă.
Alba-neagră
Joc alba-neagră: cărțile mele de joc
sunt norii și vântul,
câteodată și păsările
pe care le amestec în grabă;
câteodată și apele,
câteodată și spicele de grâu,
și pietrele ce-și schimbă mereu locul între ele;
cărți pe care le scot din mânecă
și le așez frumos pe masă,
întotdeauna cu fața în jos
ca să nu se cunoască așii,
popii sau damele de pică.
Dedesubtul lor ascund soarele, ascund și luna,
și vă îndemn să ghiciți.
Joc la vedere, amestecând
mereu cărțile între ele,
astfel încât nimic din ce a fost
nu rămâne la locul său,
pentru că amestec între ele
și toate locurile din sală și din univers.
Între timp se face seară
și ziua se preface în noapte,
și viața în moarte.
Vă îndemn să jucați,
lăsând cartea la vedere,
vă îndemn să jucați,
deși știu că nu aveți nici o șansă
să ghiciți cartea câștigătoare,
pentru că ea, în timp ce vă frământați mintea,
se ascunde odată cu soarele,
odată cu norii și luna
între degetele mele,
ce se înmulțesc mereu,
asemenea plopilor ce curg pe marginea drumului,
asemenea înmulțirii peștilor și pâinilor
din evangheliile lui Matei și Marcu.
Amintiri
Unghiile tale sidefii
sunt ca niște cochilii de scoici
risipite pe plajă;
atunci când îmi atingi palmele
cu degetele tale subțiri,
mâinile mele se prefac în mici vârtejuri
de nisip și de cenușă.
Magie
Până acum știam de îmblânzitorii de șerpi
care cântând din fluier făceau cobrele să se ridice
din amfore de lut ondulându-și corpul în aer,
știam și de îmblânzitorii de flăcări
care făceau flăcările să coboare din clopotele
bisericilor mute,
pentru ca apoi să dispară sâsâind în haos,
știam de îmblânzitorii de scorpioni
și de îmblânzitorii de tarantule,
dar și de îmblânzitorii de zodii,
ce făceau să se configureze astrele pe cer
în funcție de liniile din palmă,
știam de îmblânzitorii de fulger și de trăsnet,
ce prezentau numere de senzație
la Samarkand și Mecca,
dar iată că acum au apărut și îmblânzitorii de
viruși,
ființe stranii, ce au doar corp, dar nu și umbră,
care prin simpla fluturare de mâini
– obișnuiesc să dirijeze coruri –
îmblânzesc virușii, determinând-i să iasă din
trupurile noastre
contorsionate de teama morții și să se retragă,
în vreme de război, în eprubete.
Curând vor apărea însă și îmblânzitorii de
războaie,
la al căror cântec, gloanțele pornite
și ghiulele tunurilor și rachetelor balistice
se vor întoarce la locul lor de obârșie,
așteptând un moment potrivit, o nouă
conflagrație,
pentru a se repezi asupra lumii,
cu asupra de măsură.