Ceremonia de decernare a Premiilor Oscar a regăsit anul acesta întreaga strălucire și pe lângă sarea din bucate și foarte mult piper aruncat în ochii prezentatorului Galei, renumitul Chris Rock. Favoriții s-au regăsit în marea lor majoritate pe listele premianților, poate cu o mică surpriză – pentru unii mare ! –, pentru marele premiu, filmul cu care am să și încep, cel al lui Sian Heder.
Coda (acronimul de la Child of Deaf Adults), al lui Sian Heder, care a realizat și scenariul, primind Oscarul pentru cel mai bun film, aduce aminte de un film francez, La Famille Bélier (2014), al lui Eric Lartigau, pentru că ideile bune sunt rare și trebuie exploatate cum se cuvine! Ruby Rossi (Emilia Jones) face parte dintr-o familie de surdo-muți, care locuiește în Massachusetts și trăiește din pescuit, și este sigura care nu e nici mută, nici surdă, servind drept interpret pentru membrii familiei sale, Jackie, mama (Marlee Matlin), Frank (Troy Kotsur), tatăl și fratele ei, Leo (Daniel Durant). Scenele care decurg din interpretariat, precum cea în care fiica trebuie să traducă detalii colorate despre problemele de natură sexuală ale tatălui, sunt amuzante și duc filmul într-o zonă a skecthului, fără să-l lase acolo. Ruby este însă mai mult decât translatorul familiei, un fel de Jack of all Trades. Totul este rutină până în momentul în care se îndrăgostește și urmându-și iubitul la cor își descoperă vocea, mai precis, un profesor entuziast, Bernardo Villalobos (Eugenio Derbez), i-o descoperă, turnură care infuzează filmul cu dramatismul unor decizii dificile. Își va lăsa Ruby familia care are nevoie de ea pentru o carieră, va rezista tensiunii pe care o implică o profesie vocațională etc.? În fapt, filmul acumulează aici o serie de clișee care fructifică experiența devenirii ca emancipare prin tenacitate, viziune (American Dream) spre succes în filmul american. Există o provocare, o dificultate majoră care schițează profilul moral al campionului confruntat adeseori și cu o problemă de identitate. Un premiu așteaptă întotdeauna la linia de sosire. Într-o astfel de ecuație, filmul este educativ în cele din urmă, un happy end se impune, nu există victime colaterale.
Premiul pentru cea mai bună regie a mers către Power of the Dog al lui Jane Campion, multiplu premiat la Globurile de Aur, un western transpus într-o cheie psihanalitică, cu o relație complicată între cei doi frați Burbank, rotofeiul și manieratul George și colțurosul și brutalul Phil, absolvent de Yale, care preferă însă sălbăticia și duritatea lipsită de eufemisme a văcarilor. În plus, un adolescent ușor bizar, sfielnic, aparent fragil, pregătit să studieze medicina, dar în același timp cu o structură de rezistență bine camuflată, cu o inteligență pătrunzătoare și cu un caracter indescifrabil. Toate personajele din filmul lui Jane Campion refuză clișeul, se scaldă într-o ambiguitate neliniștitoare, gândurile nu se aud, tensiunile sunt uneori colosale, dar ceea ce este esențial nu răzbate spre suprafață decât pe căi ocolite. Puterea filmului stă în personajele lui ireductibile, negeneralizabile, mai precis în abisalitatea lor, în orice caz memorabile și care fac filmul să vibreze chiar în momente aparent triviale. Dacă totul este predictibil în filmul lui Sian Heder, aici totul este impredictibil, cețos, finalul neclarificând nimic, păstrând aceeași ambiguitate.
Drive my car al lui Ryûsuke Hamaguchi, ecranizare a unui short story al lui Haruki Murakami a primit Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj internațional. Drama regizorului japonez este filtrată prin piesa Unchiul Vania a lui Cehov, pe care o pune în scenă protagonistul filmului, regizor și actor totodată, aflat într-un doliu prelungit în urma pierderii soției sale. Din jale se întrupează reprezentarea piesei lui Cehov, cu o distribuție eteroclită, vorbitori de coreeană, mandarină sau ai limbajului gestual al surdo-muților pentru că una dintre actrițe este surdo-mută. Una dintre mizele regizorilor, cel din film și cel al filmului, este aceea de a transpune o formă de sensibilitate a unei culturi străine într-una a propriei culturi. Dar acest fapt interferează la fiecare pas cu memoria afectivă, cu un rapel către propria interioritate pe care decesul neașteptat al soției l-a creat. O traumă mai veche, pierderea copilului a generat o distorsiune în viața cuplului, erotismul devenind o formă de defulare a soției la confiniile cu sublimarea estetică a traumei printr-o serie de episoade care aglutinează într-o narațiune mai amplă. Există astfel un foileton ritmat erotic cu un suspans amânat de la un episod la altul. Ca și Jane Campion, Ryûsuke Hamaguchi luminează zona de tenebre și fantasme a psihismului abisal pentru care teatrul servește deopotrivă ca terapie și expresie.
Chiar dacă happeningul avându-i ca protagoniști pe Will Smith și Chris Rock nu a fost încă premiat, Will Smith a plecat cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin în filmul lui Reinaldo Marcus Green, King Richard, pe deasupra și cu onoarea reperată după scatoalca administrată la scenă deschisă moderatorului ceremoniei. „Regele“, pater familias, antrenorul celor două fiice adoptive devenite celebre, Serena și Venus Williams, Richard Williams este o personalitate extrem de puternică și adesea contradictorie, posedând această capacitate de a mobiliza energii. Regele face o echipă excelentă cu „regina“ sa, soția Oracene, iar filmul lui Marcus Green se adresează unui decupaj biografist cu o nunață hagiografică care surprinde această saga americană a unei deveniri întru performanță a celor două fete extrem de talentate. Probabil că este tema favorită a cinematografiei americane, cum să reușești, indiferent de contextul defavorabil sau tocmai împotriva unui astfel de context. Cred că este și motivul pentru care filmul lui Jane Campion, în ciuda temei unei homosexualități latente a personajului principal, nu a luat Oscarul pentru cel mai bun film. Poveștile despre eșec nu își au locul în cultura americană și nici scepticismul cu privire la discernământul moral și sensul educativ, pedagogic al filmului ca artă.
Dune al lui Denis Vileneuve a strâns aproape toate Oscarurile tehnice, cea mai bună scenografie, cea mai bună imagine, cel mai bun montaj, cea mai bună coloană sonoră, cel mai bun sunet, cele mai bune efecte vizuale, toate îndreptățite și toate creând un efect cumulat. Filmul lui Vileneuve este mai mult decât o ecranizare a romanului lui Frank Herbert, este o capodoperă a genului, cu o remarcabilă imaginație care configurează o lume în sine și nu o reconstrucție pornind de la câteva reminiscențe.