Recitită în contextul epocii, se vede clar că baladesca Tristețe înainte de luptă a lui Radu Stanca nu e pusă întîmplător în fruntea numărului inaugural al „Revistei Cercului Literar“ din 1945, ci programatic: „Nu sunt în stare nici un steag s-aleg…“. De altfel, pornind tocmai de la așa-zisa poziție „neutră“ a baladei și, implicit, a Cercului Literar, a recenzat critic presa de stînga acest prim număr al revistei. Ecoul persistent al primului număr al revistei cerchiste e dovedit de nota apărută spre sfîrșitul aceluiași an în „ziarul de informație și luptă socialistă“ „Libertatea“, oficios al P.S.D.-ului condus încă de Titel Petrescu, dar infectat deja jdanovist de curentul procomunist impus de Lothar Rădăceanu (alias fostul poet bucovinean Lothar Würzer). Nota, nesemnată, se găsește în pagina a patra a „Libertății literare, artistice, sociale“, coordonată de poetul Ștefan Baciu. Apar aici deja acuzații tipice unui pretimpuriu realism socialist: formalism, artă pentru artă. Axiologiei cerchiste, enunțată în Perspectivă, editorialul numărului 1 al „Revistei Cercului Literar“ și citată în nota ziarului pentru a fi contrazisă – „Opera de artă poate cuprinde și alte valori decît cea estetică. Dacă însă pe aceasta n-o cuprinde, ea e nulă ca operă de artă“ – îi este contrapusă frazeologia găunoasă a viitorului „umanism socialist“.
În realitate, în Cercul Literar nu era vorba despre apolitism, ci despre discernămînt politic. Cu excepția sinucigașă artistic a lui Ioanichie Olteanu, ceilalți cerchiști au refuzat să se angajeze alături de partidele de stînga, sovietizate vizibil de la început. După cum erau totodată dezamăgiți – în ciuda relației speciale a lui I. Negoițescu cu Mihail Fărcășanu, liderul tineretului liberal – de contactul ineficient cu bătrînii liberali de tipul lui Al. Lepădatu. Dîndu-și seama că și-ar încălca principiile enunțate în Manifest, cerchiștii rezistă tentației de-a participa ca redactori și de a-i da astfel credibilitate la acea „publicație a Ardealului“, ce ar fi urmat să apară la începutul lui 1947, sub controlul unor autorități procomuniste. Acest refuz al lor nu va fi trecut cu vederea în noul regim. Peste un deceniu, într-un bilanț literar-ideologic al „Almanahului literar“, George Munteanu observă că, spre deosebire de ce se întîmplă „în alte părți ale țării“ imediat după 1944, „situația scrisului și a scriitorilor era mai precară în Ardeal“, unde nu se simțea încă ofensiva „unei literaturi noi, combatante“. Vinovate pentru acest lucru sînt considerate Asociația Scriitorilor Români din Ardeal (condusă de Victor Papilian) și gruparea cerchistă, strămutată în Cluj. Prima era etichetată drept sămănătoristă, „ortodoxist-gândiristă“, deci reacționară; a doua – desfigurînd grosolan ideea autonomiei esteticului și ignorîndu-i „furajul axiologic complex“ –, este socotită drept „estetizantă“, deci „decadentă“, apolitică; ambele, considerate ostile noului regim. În consecință, pentru a însufleți creația militantă, în 1949 sînt aduși în Cluj doi „venetici“ – Miron Radu Paraschivescu și Geo Dumitrescu – ca șefi ai nou-înființatului „Almanah literar“ al filialei locale a Uniunii Scriitorilor. După modelul șefilor de cadre și al „domnilor ofițeri politici“ de la Securitate, Geo Dumitrescu le cere tinerilor redactori ai „Almanahului“ să-și scrie într-un spirit cît mai autocritic autobiografii amănunțite.
Exemplară este aceea a lui A.E. Baconsky, a cărui viziune de om din exterior despre orașul cultural ca teritoriu gol, părăsit, și despre scriitorii din vechiul regim dovedește contactul cu proaspetele traduceri din antologia Lenin despre literatură: „Clujul literar în acele timpuri era cu totul palid. Nu existau literalmente scriitori. Se știa doar că există în anumite vizuine Lucian Blaga și Ion Agârbiceanu, înconjurați de atmosfera propriilor lor scrieri (…). Oamenii tineri lipseau (s.n).“ Pentru a putea fi descifrate, afirmațiile lui Baconsky trebuie puse în legătură cu textul Organizația de partid și literatura de partid al lui Lenin din 1905 – readus în prim-plan ca o directivă de stalinistul A.A. Jdanov – în care e atacat „individualismul literar burghez“, preconizîndu-se lichidarea scriitorilor consacrați, sub semnul brutalei lozinci „Jos literații supraoameni!“. Adică, „Jos maeștrii!“. Altfel spus, principiul autonomiei estetice este înlocuit cu principiul luptei de clasă, valoarea artistică înlocuită cu „valoarea combativă, agitatorică“, iar literatura transformată în „literatură de partid“, în „armă de luptă“. În România, intenția de a lichida scriitorii consacrați independenți politic a început să fie pusă în aplicare, mai mult sau mai puțin vizibil, imediat după lovitura de stat de la 23 August 1944. Așa se explică de ce Blaga sau Agârbiceanu erau retrași în „vizuine“, nemaiașteptînd, vorba lui Maiakovski, să fie „alungați cu arma în mînă“. Funcționează deja Ordinul de zi nr. 2 pe armata artelor în care același poet le poruncește, leninist, „Destul!“ scriitorilor consacrați care fac artă „în vechea manieră“, pentru că „Azi nu mai sînt proști/ care, așteptînd pe maeștri să vadă/ ce-o să mai scoată din gură,/ să stea-n fața lor, gură-cască-n convoi“. Între afirmația citată mai sus a lui Baconsky, „Oamenii tineri lipseau“, și Ordinul dat de Maiakovski există o legătură. Sigur că la mijloc este o mistificare. Nu lipseau deloc scriitorii tineri în Cluj; numai cerchiștii erau vreo duzină. În realitate, Baconsky vrea să spună că lipseau scriitorii tineri la fel ca el, care să pună în aplicare programul leninist, să facă pur și simplu nu literatură, ci literatură de partid, devenind soldați „în prima linie a frontului ideologic“. Se vorbește cu insistență în epocă despre faptul că „scriitorii tineri au pășit în frontul literar mînă în mînă cu forțele învingătoare ale noului“.
preluînd sugestia lui Iosif Brodski, Ismail Kadare, în directă cunoștință de cauză, a explicat foarte bine ce s-a întîmplat. După el, regimul comunist a descoperit că cea mai eficientă metodă de a distruge literatura adevărată este prin intermediul scriitorilor înșiși, mai precis prin intermediul unei anumite categorii de scriitori: „o nouă rasă de scriitori apărută din rîndurile tineretului vremii“. E vorba de o rasă „de scriitori autodemolatori“, deoarece nu numai că distrug literatura, ci și „materialul de construcție“ format chiar din scriitori. Kadare recunoaște că el însuși a fost un asemenea „ucigaș al artei, un bandit al literaturii, un oștean al morții chemat pentru a o călca în picioare și a o ucide fără milă“. Sigur că, în maniera sa, Kadare homerizează, dar o să vedem imediat că el totuși nu exagerează. Întorcîndu-mă la contextul clujean al momentului, acest tip de „oșteni“ de pe frontul literar (sintagmă repetată obsesiv în epocă) va fi întrupat tocmai de către redactorii „Almanahului literar“, în frunte cu A.E. Baconsky, și, ulterior, ai Stelei, din prima ei perioadă de existență. De fapt, e vorba despre una și aceeași revistă, care și-a schimbat numele. Este perioada în care membrii Cercului Literar erau denunțați de către tinerii demolatori de la „Almanah/Steaua“ – fie public, în revistă, fie în note informative către autorități, în special către Securitate – drept „bandă de ticăloși, parte închiși, parte încă liberi“ (chiar așa a scris luptătorul pe frontul ideologic A.E. Baconsky către Secția de Știință și Cultură de pe lîngă C.C. al P.M.R.). Alături de scriitorii consacrați, cerchiștii, deși aproape la fel de tineri ca atacatorii lor, deveniseră, așadar, și ei niște „foști scriitori“. Sintagma intrase în limbajul ideologic al vremii. Dovadă că, în piesa de teatru Lumina de la Ulmi a lui Horia Lovinescu (scrisă și cu scopul de a compromite și distruge cuplul Petru Dumitriu – Henriette-Yvonne Stahl), „fostul scriitor“ apare pe același plan cu „fostul capitalist“. Comandoul clujean de tineri demolatori – adică A.E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, Ion Brad, Leonida Neamțu – practică cu zel un pășunism jdanovist, un neosămănătorism realist-socialist, și schimonosește prin producțiile sale de soiul Baladei despre Barta Iosif și ortacii săi resurecția baladei preconizată de cerchiști în 1945. Așa că nu e întîmplător că, în bătaie de joc, Ștefan Aug. Doinaș l-a inventat, în carne și oase, pe Ion Motoarcă, așa-zisul poet, care publică cot la cot cu almanahiștii și în aceeași manieră ca ei, ajungînd chiar să fie citat de Perpessicius la loc de cinste, alături de Geo Bogza, în Aula Academiei R.P.R.. A fost un act de sabotare a „literaturii noi“, pe care Doinaș l-ar fi putut plăti scump, prin închisoare; iar redactorii revistei, pentru lipsa lor de vigilență, s-ar fi putut alege cu o mustrare. Cu atît mai mult, deci, redactorii „Almanahului“ vor lansa periodic atacuri împotriva Cercului Literar, probabil și dintr-o invidie față de acești creatori care îi depășeau prin talent, inteligență și cultură și care, pe deasupra, mai fuseseră și consacrați de către E. Lovinescu și Blaga. E una din cauzele părăsirii de către cerchiști, rînd pe rînd, a Clujului, ei conchizînd, precum Negoițescu, că „această stupidă și îndărătnică provincie Ardeal ne refuză“, sau, ca Stanca, despre Cluj, că e un „oraș-mormînt“.
Și după plecarea lor din Cluj, ostilitatea și ranchiuna steliștilor la adresa membrilor Cercului Literar s-au perpetuat decenii la rînd. Dovada cea mai bună este reacția redactorului-șef al „Stelei“, Aurel Rău, în 1973. Sărbătorind împlinirea a 30 de ani de la apariția Manifestului către E. Lovinescu, în drum spre Lancrăm și Sibiu, membrii Cercului Literar s-au oprit la Cluj pentru a merge la mormîntul lui Radu Stanca. Totodată, ei au dorit să se întîlnească cu tinerii scriitori din gruparea „Echinox“, ca urmași clujeni pe linie axiologică. Această întîlnire, găzduită de Facultatea clujeană de Filologie, i-a provocat lui Aurel Rău – imitator în toate sensurile al lui A.E. Baconsky – o adevărată criză de partinică autoritate. Întîmplarea a fost descrisă pe larg de către Marian Papahagi în scrisoarea din 1 iunie 1973 către Ion Pop: „Chipurile, dl Rău a înțeles că întîlnirea cu cerchiștii a fost… împotriva «Stelei». (…) Ca și cum «Echinox» ar trebui să ceară voie dlui Rău pentru ceea ce face. Că: de ce nu s-a amintit cuvîntul «Steaua» în acea ședință cu cerchiștii, ca și cum numai «Echinox» ar exista.“ Nemaiîndrăznind, în 1973, să atace frontal Cercul Literar, între timp public recunoscut, redactorul-șef al „Stelei“ s-a rezumat la un atac oblic, care îi viza pe succesorii Cercului.
(Fragment din postfața la ediția integrală a Romanului epistolar dintre I. Negoițescu și Radu Stanca, în curs de apariție la Editura Muzeul Literaturii Române)