Zorba/Zorba…
Iadul tău, femeie, este raiul
tău, pe care ni-l dăruiești prin
propunerile nostre niciodată
refuzate de tine.
– O, Zorba,cum să refuzi o femeie?
Tu care scoteai din adâncile
buzunare promisiuni
de tot foșnitoare unde, ca
prin miracol, se auzeau bănuții
de aur ai destrăbălării,
râsul tău homeric și pofta
de viață niciodată înfrânte.
Raiul nepăsării tale ce
stârnea invidia oricui. Zorba/
Zorba, și acum te mai văd
plutind pe undele sirtaki-ului.
Timpul se desparte, ca apele.
Nu vom ști care va fi timpul
favorabil.
Nu vom ști, nu vom ști…
Parcă un dans se iscă
între flăcări. Stăpâne, ielele.
Așa cum nu am să știu care
va fi stăpânul acestei clipe
căzute în dizgrație.
Aseară – și vă spun că nu mi
s-a părut, m-am întâlnit cu
noua mea trădare. Chiar vă
spun, așa a fost.
– O, bietul de el, trădătorul,
împopoțonat
cu falsele lui virtuți… –
Curcubeul, palid, s-a prăbușit
– a câta oară? – și el
în pătrățele viu colorate
asemenea unui lucru casant.
În curând, Lautréamont
și Baudelaire își vor da mâna
peste sicriul meu.
Lumina condorului
Stau în semiobscuritate
după un geam cu vitralii.
Mă bucur de harul
meu asemenea unui
condor care-și
savurează prada.
Stau după vitralii,
până când o muzică
divină mă contopește
în ea.
Un strigăt de bucurie
îmi este prizonier în piept,
dar cei care mă cunosc,
puținii, știu că, de generații,
trăiesc sub blestem.
Dar eu întotdeauna
m-am mulțumit cu mai nimic;
îmi ajung zborul și
deschiderea aripilor;
umbra răcoroasă pe care
încerc să o dăruiesc
celor nefericiți și strigătul
victoriei mele mute.
Străinul
Am trecut pe stradă
și, fără să-mi dau seama,
m-am lovit de străinul din mine.
Nici n-am apucat
să ne dăm bună ziua,
deși, unul din altul eram.
Nici n-am apucat să ne
cunoaștem mai bine, dar
un lucru, doar un singur
lucru îl bănuiam:
ne uram din clipa
în care ne născuserăm.
Am zvârlit cu inima mea
în el, dar mi-a aruncat-o înapoi.
Un sarcasm mi s-a părut
că întrevăd, și, plictisit,
o, cât de plictisit, mi-am
adus aminte un vers,
ca într-o străfulgerare,
un singur vers, de parcă ar
fi fost al meu de când lumea:
„Serghei Esenin, mi-i urât cu tine’’.
Peretele
Un perete de aer,
pe care sunt agățate niște
lucruri: orgoliul, dorința de
parvenire, disprețul pentru ceilalți,
văicăreala, coatele întrebuințate
până la uzură, goana după premii,
genunchii zdreliți și însângerați,
jocul de culise, turnătoria abjectă,
lichelismul, ploconeala,
tărăgănarea,
scandalul neîntemeiat, arțagul,
și multe altele, într-o ordine
surprinzătoare. Mai departe,
au rămas două nesuferite codașe:
talentul și demnitatea,
de mână mergând.
Te-aș cuprinde
doamnei din vis
Îți dau inima mea,
pe-o frântură de rai,
Că de mult ai visat
numai norii să-i lai.
Dar scăldatul acesta-n
negreșit rostul lui
Te așteaptă, în cer,
pe-un podeț să mi-l pui.
Nu vreau trăznete, fulgere
din privirile tale.
Dă-mi din suflet
răsuflet să miroasă-a petale.
Răstignit ca o rază,
ca un Christ lăcrimând,
Te aștept să-mi trimiți
înger alb suspinând.
Te-aș cuprinde, mirat,
zăpăcit, ca un ied,
Să-mi dai sânul să-l sug
și să cred că e mied.
Poemele fac parte din cartea Lumina condorului aflată sub tipar.