Poezii de Radu Cange

Zorba/Zorba…

Iadul tău, femeie, este raiul

tău, pe care ni-l dăruiești prin

propunerile nostre niciodată

refuzate de tine.

O, Zorba,cum să refuzi o femeie?

Tu care scoteai din adâncile 

buzunare promisiuni

de tot foșnitoare unde, ca

prin miracol, se auzeau bănuții

de aur ai destrăbălării,

râsul tău homeric și pofta

de viață niciodată înfrânte.

Raiul nepăsării tale ce

stârnea invidia oricui. Zorba/

Zorba, și acum te mai văd

plutind pe undele sirtaki-ului.

Timpul se desparte, ca apele.

Nu vom ști care va fi timpul

favorabil.

Nu vom ști, nu vom ști…

Parcă un dans se iscă

între flăcări. Stăpâne, ielele.

Așa cum nu am să știu care

va fi stăpânul acestei clipe

căzute în dizgrație.

Aseară – și vă spun că nu mi

s-a părut, m-am întâlnit cu

noua mea trădare. Chiar vă

spun, așa a fost.

O, bietul de el, trădătorul,

împopoțonat

cu falsele lui virtuți… –

Curcubeul, palid, s-a prăbușit

a câta oară? – și el

în pătrățele viu colorate

asemenea unui lucru casant.

În curând, Lautréamont

și Baudelaire își vor da mâna

peste sicriul meu.

Lumina condorului

Stau în semiobscuritate

după un geam cu vitralii.

Mă bucur de harul

meu asemenea unui

condor care-și

savurează prada.

Stau după vitralii,

până când o muzică

divină mă contopește

în ea.

Un strigăt de bucurie

îmi este prizonier în piept,

dar cei care mă cunosc,

puținii, știu că, de generații,

trăiesc sub blestem.

Dar eu întotdeauna

m-am mulțumit cu mai nimic;

îmi ajung zborul și

deschiderea aripilor;

umbra răcoroasă pe care

încerc să o dăruiesc

celor nefericiți și strigătul

victoriei mele mute.

Străinul

Am trecut pe stradă

și, fără să-mi dau seama,

m-am lovit de străinul din mine.

Nici n-am apucat

să ne dăm bună ziua,

deși, unul din altul eram.

Nici n-am apucat să ne

cunoaștem mai bine, dar

un lucru, doar un singur

lucru îl bănuiam:

ne uram din clipa

în care ne născuserăm.

Am zvârlit cu inima mea

în el, dar mi-a aruncat-o înapoi.

Un sarcasm mi s-a părut

că întrevăd, și, plictisit,

o, cât de plictisit, mi-am

adus aminte un vers,

ca într-o străfulgerare,

un singur vers, de parcă ar

fi fost al meu de când lumea:

Serghei Esenin, mi-i urât cu tine’’.

Peretele

Un perete de aer,

pe care sunt agățate niște

lucruri: orgoliul, dorința de

parvenire, disprețul pentru ceilalți,

văicăreala, coatele întrebuințate

până la uzură, goana după premii,

genunchii zdreliți și însângerați,

jocul de culise, turnătoria abjectă,

lichelismul, ploconeala,

tărăgănarea,

scandalul neîntemeiat, arțagul,

și multe altele, într-o ordine

surprinzătoare. Mai departe,

au rămas două nesuferite codașe:

talentul și demnitatea,

de mână mergând.

Te-aș cuprinde

                  doamnei din vis

Îți dau inima mea,

pe-o frântură de rai,

Că de mult ai visat

numai norii să-i lai.

Dar scăldatul acesta-n

negreșit rostul lui

Te așteaptă, în cer,

pe-un podeț să mi-l pui.

Nu vreau trăznete, fulgere

din privirile tale.

Dă-mi din suflet

răsuflet să miroasă-a petale.

Răstignit ca o rază,

ca un Christ lăcrimând,

Te aștept să-mi trimiți

înger alb suspinând.

Te-aș cuprinde, mirat,

zăpăcit, ca un ied,

Să-mi dai sânul să-l sug

și să cred că e mied.

Poemele fac parte din cartea Lumina condorului aflată sub tipar.