Al treilea album independent consacrat de Hugo Pratt
aventurilor lui Corto Maltese a fost conceput începând cu
anul 1974, pentru revista italiană „Linus“. Se numea Corte
Sconta dette Arcana (Curtea secretă, zisă a arcanelor), titlu păstrat
ulterior pentru toate republicările în italiană. În franceză,
albumul s-a intitulat Corto Maltese en Siberie. Despre „curtea
secretă“, Hugo Pratt susținea că în copilăria lui ea încă exista. Dintr-o scriere
memorialistică a autorului deducem că ea ar putea fi Corte Botega, situată
la doi pași de Campo Santi Giovanni e Paolo din Veneția. În nedezmințitul
lui stil în care imaginarul și realul se amestecă aleatoriu, Hugo Pratt ne întinde
o cursă. Adevărată sau nu, denumirea e suficient de poetică pentru a rămâne
în memorie și pentru a stârni reverii livrești.
Titlul italian nu acoperă însă nici pe departe conținutul albumului,
plasat în cea mai mare parte în Hong Kong, Manciuria, Mongolia și în ținuturile
friguroase ale Siberiei. Dar el e important pentru că oferă o deschidere spre
ceea ce avea să constituie stilul târziu al lui Hugo Pratt — amestec de poezie
și vis, de melancolie și neliniște, de esoterism și ironie, de ieșire din timp și
de recuperare a acestuia prin memorie și nostalgie. Drept dovadă, atunci
când a transformat banda desenată în roman (Corte sconta dette arcana, Giulio
Einaudi Editore, 1996), a ținut să sublinieze rădăcinile venețiene ale poveștii.
În varianta franceză s-a optat pentru
Cour des mysteres (Éditions Denoël,
1997) — și asta în ciuda faptului că,
în carte, prima secvență e plasată în
Hong Kong în 1919 și conține o
meditație cu iz claustrofobic a lui
Corto Maltese: „E ca și cum te-ai
plimba pe fundul unui acvariu uriaș
abandonat, înconjurat de sticlă
murdară și opacă“. Lungmetrajul de
animație regizat de Pascal Morelli,
Corto Maltese: La cour secrete des Arcanes,
din 2002, va sublinia și el conexiunea
venețiană a lucrării, născută în orașul
unde imaginarul își dispută întâietatea
cu metafizicul.
Albumul stă, explicit, sub semnul
visului. Aventura efectivă e doar
proiecția onirică a minții lui Corto
Maltese care, aflat în afara timpului
— calendarul indică data de 34
decembrie a unui an neprecizat, dar
despre care vom afla curând că
aparține intervalului 1918-1920 —,
ajunge la cealaltă extremitate a
globului, în Hong Kong. Orașul asiatic
nu e decât punctul de pornire al unui
voiaj primejdios prin Manciuria,
Siberia, Mongolia, China, pentru ca,
finalmente, să-l reîntâlnim pe erou
la Hong Kong. Pare să existe o legătură
directă între lungimea itinerariului
și durata scrierii scenariului și a
executării desenelor. Serialul din
revista „Linus“ s-a încheiat abia în
vara lui 1977, la trei ani și jumătate
după ce prima planșă văzuse lumina
tiparului.
Cariera internațională
avea să înceapă odată
cu serializarea, între
februarie și septem –
brie 1978, în nou înființata publicație belgiană de benzi desenate
(a suivre), și urmată de publicarea în franceză la Editura
Casterman, în 1979. Hugo Pratt revenea la o formulă mai relaxată, după turul
de forță al anilor în care, constrâns de formula revistei „Pif“, produsese
episoade de sine stătătoare, de douăzeci de pagini. Prin Corto Maltese în Siberia,
autorul își recâștiga libertatea de mișcare — tematică și ideatică — din Balada
mării sărate (1976), unde, după cum se știe, apărea pentru prima oară figura
marinarului cu cercel în ureche.
Succesul albumelor ce adunau cele douăzeci și una de episoade din
revista „Pif“ (Sub semnul Capricornului, Departe, tot mai departe, Celticele și
Etiopicele) i-au asigurat lui Pratt nu doar celebritatea, ci și o siguranță materială
și o liniște sufletească pe care nu le mai cunoscuse până atunci. Simțul libertății,
al curajului de a inova, de a experimenta, de a risca din punct de vedere artistic
sunt pe deplin răsplătite. În ciuda violențelor, a tensiunii, a înfruntărilor
fizice brutale, a lipsei de compasiune, aerul de accesibilitate al narațiunii,
realizat printr-o rafinată tehnică a alb-negrului, conferă magnetism unei
povestiri în care idealismul, ideologia, lăcomia și eroismul alcătuiesc materia
primă a unei istorii despre limitele conștiinței umane.
E dincolo de orice dubiu că la însușirile enumerate mai sus a contribuit
Guido Fulga, prietenul venețian al lui Hugo Pratt, care a desenat trenurile
blindate prezente în album. Ele nu lasă deloc impresia unor implanturi, a
unor segmente lipite artificial, ci sunt perfect integrate atmosferei generale
a poveștii. Fulga, un maestru al detaliului realist, a știut să aloce un spațiu —
obligatoriu la Hugo Pratt — elementului ambiguu, transparenței geografice
convertite în peisaj mental ce dau tensiune și consistență întregului. Lucru
cu atât mai dificil cu cât, în acea fază, romanele grafice ale lui Pratt erau
gândite în alb și negru — ceea ce îngrădea posibilitățile de a exprima profunzimea
culturală și intelectuală care a alcătuit constant și fondul, și rama creației
artistului. Pe de altă parte, minimalismul coloristic facilita identificarea
operelor cu care Pratt a stabilit, în fiecare din compunerile sale, punți de
legătură și prilejuri de a dialoga în răspăr.
În cazul de față, înrâuririle provin din zona vizualului. Dincolo de orice
dubiu, Pratt a intrat în rezonanță cu filmul clasic, din 1932, al lui Josef von
Sternberg, Shanghai Express, în care rolul principal era interpretat de Marlene
Dietrich. Trăsăturile ei sunt atât de asemănătoare cu cele ale femeii fatale
din Corto Maltese în Siberia, ducesa Marina Seminova, încât similitudinile
epice vorbesc de la sine. Specialiștii în bandă desenată menționează și influența
uneia din creațiile lui Milton Caniff, Terry and the Pirates. Cred, însă, că e vorba
mai degrabă de o iluzie, indusă de repetatele declarații ale lui Hugo Pratt
privind datoriile artistice pe care le-ar fi avut față de marele cartoonist american.
Cealaltă protagonistă feminină, Shanghai Li, e imaginată tot
într-o manieră livrescă. Ea e un amestec de reminiscențe
muzicale (Hugo Pratt cita versurile unui cântec auzit cândva:
„La cerco per tutti e bar e per il caffé/ Dove mai sei tu che non
ti trovo piu/ Mia piccola Shangai Lil’“) și de amintiri cu iz
monden-rocambolesc: „E vorba de Roy Song, nepoata lui
Chang-Kai-Șec. Am întâlnit-o într-un avion care venea de la New York, unde
mi-a fost prezentată de Joël Laroche, care conducea Publicness, editorul
primelor mele albume cu Corto Maltese. Am regăsit-o pe fata asta pe Champs-
Elysées și am început să ne întâlnim. Am aflat că mama ei era amanta lui Lin
Biao, că aparținea familiei Song, deci și familiei Chang-Kai-Șec și familiei
Sun Yat-sen. Sunt, de asemenea,
foarte amestecați cu secta Triadei,
cu bancheri din Hong-Kong și din
Statele Unite. Fata fusese probabil
ținta unei facțiuni revoluționare și
n-a găsit nimic mai bun de făcut
decât să se ascundă la mine pentru
câteva luni, la Paris și la Veneția. Ea
mi-a spus întreaga istorie a familiei
Song. Mai târziu, mi-a trimis o invitație
să merg la nunta ei, în Formosa
[numele originar al Taiwanului, dar și
al auto-proclamatei republici care a durat
doar cinci luni, în 1895 n.m., M.M.].
Mi se adresa cu «unchiule». Niște
chinezi au venit la Veneția să-mi
mulțumească și să-mi spună că îmi
stau la dispoziție în orice chestiune“
(Petitfaux, 1990: 95). Pratt a poreclit-o
pe fată Welcome Bye-Bye.
Într-un alt loc, autorul adaugă:
„Am cunoscut mai mulți membri ai
acestei mari familiei chineze naționaliste,
în Taiwan, în anii 1970. În lumea
secretă a spionajului — care este
pentru lumea politică ceea ce
lumea secretă a esoterismului
este pentru lumea religioasă —
atunci când spui despre cineva
că «are un fluture pe umăr» înseamnă
că deține un secret pe care nu-l va
dezvălui în niciun chip“ (Guilbert,
2006: 347).
Sursele livrești ale creației sunt
și ele menționate de artist într-un
dialog cu Dominique Petitfaux: „Am
citit ceva despre baronul von Ungern-
Sternberg într-o enciclopedie militară
englezească. Am văzut că a fost pentru
o vreme regele Mongoliei. Am citit
de asemenea cărți despre armata
imperială rusă și despre sectele
chinezești. Ungern-Sternberg mi s-a
părut un personaj seducător. Face parte din cavalerii teutoni. Familia lui
provenea din Estonia și era de origine germană. Mulți germani au devenit
ofițeri ruși pe vremea Ecaterinei a Rusiei. Pentru scrierea poveștii m-a ajutat
cartea prietenului meu Jean Mabire, Ungern, le baron fou“ (Petitfaux, 1990: 93).
Ar merita menționat, pentru contextul paradoxal al existenței cosmopolitului
Pratt, că Jean Mabire s-a plasat, din punct de vedere politic, la antipodul
pozițiilor sale ideologice. Numele lui Mabire a fost intens citat în cadrul
mișcărilor separatiste ale Normandiei, fiind și un activ participant la reabilitarea,
dintr-o perspectivă desuet-romantică, a nazismului.
Decisive sunt informațiile din Yi Jing. Cartea transformărilor (I Ching, I
King), una din cele mai vechi cărți chinezești, compusă în perioada secolelor
X-IV, î.H. E un manual de divinație bazată pe cleromanție, adică pe folosirea
cifrelor. Lucrarea e și o cosmologie, propunând un complicat sistem de
hexagrame în care sunt ascunse secretele lumii. Subliminal, Pratt construia
un arc de cerc prin care cel mai oriental, prin fast și mister, oraș occidental,
Veneția, se întâlnea cu lumea eminamente încifrată și secretă a Orientului.
Mai intens decât în creațiile ulterioare, mistificările și aluziile culturale
alcătuiesc un strat intertextual în care sunt convocate, în ipostaze inedite, și
personaje reale (cum ar fi desenatorul american Jack Tippit și cântărețul
italo-francez Nino Ferrer). Baronul Ungern-Sternberg e un mare cititor (așa
cum e și Corto Maltese) și îl surprindem parcurgând faimosul poem al lui
Coleridge, Kubla Khan. Cea mai spectaculoasă formulă de dialog intertextual
ne-o furnizează însă Corto Maltese, care citează câteva versuri din creația
bunicului său, Eugenio Genero, un poet dialectal. În varianta franceză a
albumului, versurile au fost înlocuite de editor, spre nemulțumirea autorului,
cu un citat din „Sensation“, de Rimbaud. Chiar și peste ani, frustrarea lui
rămăsese intactă: „Dacă tot voiau să le facă plăcere cititorilor francezi, de ce
n-au înlocuit și Veneția cu Parisul?“ (Guilbert, 2006: 168).
_______________
Guilbert, Jean-Claude, 2006. Hugo Pratt. La traversée du labyrinthe. Paris: Presse
de la Renaissance.
Petitfaux, Dominique, 1990. De l’autre côté de Corto. Tournai: Casterman.