„– Bună ziua, domnule Cazimir.
– Bună ziua, domnule Zamfir.“
Acest dialog telefonic, repetat de mii de ori de-a lungul a șase decenii, și-a păstrat neschimbată formula introductivă: m-am adresat mereu fostului meu asistent de la Facultate cu „dumneavoastră“, iar el mi-a răspuns la fel. Deși între timp camaraderia noastră avansase cu pași mari, distanța inițială marcată prin refuzul adresării familiare a rămas constantă; era emblema unei relații speciale între noi doi, în care protocolul adresării, extrem de prețios, sublinia importanța politeții. Evitarea, de la început ostentativă, a cuvântului „tovarăș“ îi plasa pe interlocutori în aceeași tabără politică.
Prieten adevărat nu-i cel care te aprobă automat în tot ceea ce faci, ci acela care te învață, discret, lucruri prețioase pentru care îi vei fi recunoscător. Am știut de timpuriu cum arăta programul zilnic al profesorului, extrem de strict, fixând o ordine absolută în viața lui de zi cu zi. Sculatul dimineața foarte devreme; lucrat până la prânz acasă ori la bibliotecă; o scurtă siestă după dejun, apoi lecturi ajutătoare ori de destindere; o cină frugală; culcatul devreme, cu cel puțin o oră înainte de miezul nopții.
Dar punctul esențial din program era altul: să ai mereu în minte cartea pe care îți propui să o scrii după ce o termini pe cea la care lucrezi acum. Programul cazimirian de cursă lungă s-a dovedit fructuos și spectaculos.
Între prima sa carte memorabilă, Caragiale – universul comic din 1967, teza de doctorat, și ultima, Vedere din Elsinor (2020), o introducere în literatura daneză, cele peste cinci decenii au adus un număr impresionant de lucrări în cadență de metronom, una la doi-trei ani.
Cazimir a rămas specialistul prin excelență în I. L. Caragiale – prin extindere în întregul secol al XIX-lea, începând cu primii noștri autori de romane, continuând cu spectacolul pitoresc al tranziției pașoptiste și culminând cu stelele cardinale ale secolului, cu Caragiale și Eminescu. Dar lumea istorico-literară avându-l în centru pe Caragiale s-a dezvoltat de la început în arii neprevăzute. Pe Cazimir l-a interesat stilistica sub formele ei culturale generale: cartea Tensiunea lirică a apărut la doar patru ani după teza de doctorat despre Caragiale; cartea consacrată lui Eminescu (Stelele cardinale) are la bază tot o astfel de stilistică, iar filozofia formelor l-a tentat și ea pe autor, ducând la una dintre cele mai originale exegeze de mitologie comparată (Pygmanolion, 1982).
Parcă pentru a face uitată umbra lui I. L. Caragiale, omniprezentă în scrisul său, Cazimir și-a căutat în ultimii ani inspirația din cele patru zări. L-a preocupat o latură bizară a istoriei contemporane, și anume militarii cu vocația politicului, ajunși în fruntea țărilor lor, de la Hindenburg la De Gaulle (Sabia și Imperiul, 2017); apoi poezia românească scrisă în timpul războiului antisovietic, subiect considerat până acum tabú (Periscop literear, 2019). A împins nonconformismul până la a compune un soi de „Ștefan Cazimir par lui-même“, o spirituală și interesantă autobiografie: doar Roland Barthes mai făcuse așa ceva cu ani în urmă. Un loc special în această carte l-a avut noua viață pe care autorul a început-o în decembrie 1989, când, intrat în politică, a spus cu voce tare tot ce până atunci tăcuse și a scris fără rețineri despre tot ce i-a trecut prin minte.
Dacă punem între paranteze cele câteva cărticele cu sens direct politic scrise de parlamentarul Ștefan Cazimir, avem, în personajul cu același nume, pe unul dintre cei mai inteligenți intelectuali români ai zilelor noastre, pe omul care a transformat anosta istorie literară într-un joc subtil, adică în erudiție adâncă adusă uneori la limita zâmbetului sau a hohotului de râs.