Am scris în România literară două articole despre așanumita
Afacere Matzneff. E vorba de scriitorul francez pedofil,
un practicant al acestei oribile forme de sexualitate și un
teoretician al ei. Cărțile lui au apărut în siajul mișcărilor
studențești anarhist-stângiste din 1968 și s-au bucurat de
constanta admirație a mediului intelectual parizian. Premiat,
adulat, invitat la emisiuni de televiziune, Matzneff și-a clădit o carieră de
„mare scriitor“ povestindu-și aventurile cu fetițe abia ieșite din pubertate ori
descriind serviciile sexuale cumpărate de la băieței de unsprezece-doisprezece
ani din țări asiatice.
Timp de câteva decenii, Matzneff a acționat liber, fără ca establishment-ul
cultural francez sau internațional să
reacționeze la opera de corupție
morală și fizică a individului obsedat
să-și satisfacă plăcerile sexuale. Drama
lumii de azi provine și din faptul că
sloganul „E interzis să interzici“, care
a făcut furori în Mai 1968, a fost înțeles
nu ca o abolire a Cenzurii, ca o formă
a liberei exprimări, ci ca un îndemn
de a aduce în prim-plan cele mai
deșuchiate fapte ale umanității. A
respinge asemenea idei nu înseamnă
să promovezi un moralism ieftin, ci
să le evaluezi consecințele asupra
celor implicați. Practicanții pedofiliei
au fost, în unele cazuri, ei înșiși
victime, la vârsta copilăriei, ale unor
asemenea practici. Se pare că a fost
și cazul lui Matzneff. În felul acesta,
se propagă un lanț infernal, la capătul
căruia nu există decât nefericire,
depresii nevindecabile, suferințe,
tentative de sinucidere — într-un
cuvânt, destine distruse.
În 28 septembrie 2021, adică
peste câteva săptămâni, ar fi trebuit
să înceapă un proces în care Gabriel
Matzneff a fost acuzat de „apologie
a pedofiliei“ de o asociație, l’Ange
Bleu, al cărei obiect de activitate îl
constituie prevenirea și combaterea
pedofiliei. În paralel, Matzneff e
cercetat pentru viol asupra minorilor.
Din motive greu de explicat, ambele
proceduri s-au împotmolit. În ciuda
lansării unui apel public pentru
identificarea unor martori sau victime
ale violurilor lui Matzneff, probele
n-au apărut. Nici măcar o intens
mediatizată percheziție la sediul
Editurii Gallimard, care a publicat
cărțile de pornografie infantilă ale
lui Matzneff, n-a condus la rezultatele
scontate. Mai mult, în luna mai a
acestui an, un tribunal corecțional
din Paris a ajuns la concluzia că citația
prin care asociația l’Ange Bleu solicita
aducerea lui Matzneff în fața tribunalului
este „nulă“. Prin urmare, justiția franceză consideră că pedocriminalitatea nu
e o infracțiune care să merite luată în seamă.
Evident, ca de fiecare dată când ne aflăm în fața unei mârșăvii judiciare,
motivele au fost nu de fond, ci procedurale. Pentru judecători, n-au contat
nici cărțile cu conținut pornografic ale scriitorului, nici jurnalele intime
asumate ca reflectând realitatea, nici cele trei articole publicate în „L’Obs“,
„Le Parisien“ și „L’Express“, care documentau pe larg activitatea de violator
și corupător a lui Matzneff. Interesul pentru personaj a apărut odată cu tipărirea
volumului de memorii al Vanessei Springora, Consimțământul — tocmai tradus
și în românește la Editura Polirom. Există, așadar, toate datele
care indică exonerarea scri itorului și, probabil, revenirea lui în
librării cu alte și alte cărți în care-și va evoca isprăvile sexuale cu
minori. Contextul e întru totul în favoarea lui: mișcările pentru
dezincriminarea pedofiliei cunosc în ultima vreme un avânt
nemaiîntâlnit. O poetă belgiană a mers chiar până la a susține
că atacurile la adresa violatorilor de minori le pot provoca bieților
pedofili grave traume psihice…
Trebuie reamintit că Gabriel Matzneff nu și-a ascuns
niciodată practicile sexuale. Dimpotrivă, a fost, de la începutul
carierei, cât se poate de direct și de agresiv. Volumul său, Les moins
de seize ans (Cei mai tineri de șaisprezece ani) i-a adus o reputație pe
cât de sulfuroasă, pe atât de durabilă. Invitat la una din edițiile
emisiunii „Apostrophes“, realizatorul Bernard Pivot l-a prezentat,
cu nonșalanță, ca fiind „un adevărat profesor de educație sexuală:
dă cursuri pe gratis și plătește cu propria sa persoană“. A fost
îmbrățișat de mediile artistice și declarat mare scriitor. În realitate,
proza lui e monocordă și lipsită de relief, centrată pe mecanicitatea unor teme:
seducția minorului/minorei, descrierea scenelor erotice (preferințele lui
Matzneff fiind sodomia și sexul oral), căutarea disperată de noi parteneri etc.,
etc.
Apărat de nume mari ale culturii franceze, Matzneff și-ar fi continuat
nestingherit „cuceririle“, inundând librăriile cu descrierile sale pe cât de
stereotipe, pe atât de respingătoare. Iată însă că publicarea mărturiilor Vanessei
Springora a ridicat vălul de pe una din cele mai murdare afaceri sexual-culturale
pe care le-a cunoscut Franța. Mega-bestseller în Hexagon, distins cu importante
premii literare, Consimțământul e o carte dură, în care autoarea, ajunsă la
maturitate, spune o poveste înfricoșătoare. Întâmplările au fost posibile doar
într-un mediu în care problemele de familie ale fetei de treisprezece-paisprezece
ani au condus la o dramă ale cărei consecințe nu au dispărut nici azi.
Vanessa Springora a crescut într-o casă unde dominau violența și ura.
Tatăl, un individ suspicios până la maladie, o acuza frecvent pe mamă de
infidelitate și imoralitate — ceea ce autoarea nu neagă, ci, dimpotrivă, oferă
numeroase exemple de „libertinaj“ ale femeii crescute în „spiritul lui ’68“, al
libertății sexuale nezăgăzuite. Deznodământul e cel previzibil: tatăl abandonează
familia, iar cele două încep o existență itinerantă, cu numeroase schimbări
de domicilii și, în ce-o privește pe mamă, de parteneri sexuali. Apariția lui
Matzneff într-un moment în care adolescenta se simțea complet eclipsată de
mondena ei genitoare are efectul
unui șoc. Fata care se considera urâtă,
„cu o nevoie nestăvilită de a fi privită“
și pe care n-o curta nimeni, devine
obiectul unei adorații exprimate în
scrisori înflăcărate, în plimbări prin
centrul Parisului și, finalmente, printro
intensă activitate sexuală. Fata, care
nu împlinise încă paisprezece ani,
pe când Matzneff avea cincizeci,
subliniază: „Prezența acestui bărbat
e grandioasă“.
Relatarea Vanessei
Springora e cronica
unei iubiri detracate,
în care fata-femeie
devine obiectul
plăcerilor unui satir
obsedat de sex și de scris — cele două
activități suprapunându-se: cărțile
lui Matzneff sunt, așa cum am spus,
un fel de reportaje ce conțin descrierea
activităților lubrice ale autorului în
compania unor fetițe și băieți seduși
și inițiați („pe gratis“, vorba lui Pivot)
în practici erotice în care se considera
un maestru. Lucrurile sunt prezentate
cronologic, cu descrierea împrejurărilor
care le-au făcut posibile. Obsedată
de ideea de scriitor, Springora intră
cu o anumită voluptate în capcana
care i-a fost întinsă. Anii petrecuți
alături de Matzneff îi apar, chiar și
acum, după trei decenii și ceva,
miraculoși. Tonul femeii îndrăgostite,
și apoi trădate, nu lasă niciun
dubiu asupra profunzimii iubirii
față de predatorul sexual.
Și totuși, ruptura se produce.
Ea are două cauze. Prima e lectura
cărților „interzise“ ale scriitorului,
în care acesta își descrie cu lux de
amănunte aventurile sexuale cu
minori. A doua e faptul că Matzneff
nu se mulțumea cu ceea ce îi oferea
fata de paisprezece, apoi cincisprezece
ani. În paralel, el desfășura o intensă
activitate de seducere a unor fetițe
— unele dintre ele venind, disperate, la ușa apartamentului unde Springora
trăia impresia că e unica beneficiară a pasiunii amoroase a maturului ei amant.
Au urmat o tentativă de sinucidere, despărțirea, aventura cu un alt bărbat,
Youri, de „numai“ douăzeci și cinci de ani, apoi numeroase amoruri pasagere.
Timp de peste două decenii, Springora a trecut prin depresii, prin sărăcie și
disperare. A fost salvată, după propria mărturisire, de întâlnirea cu bărbatul
care a știut să-i redea echilibrul și s-o reînvețe să fie femeie, și nu doar o
prestatoare de servicii sexuale.
În ciuda finalului acut moralizator a cărții, nu cred că
autoarea e pe deplin vindecată și că rănile trecutului
sunt cicatrizate. Evident, Vanessa Springora vrea să
avertizeze asupra primejdiilor unei vieți în care regulile
au fost abolite, iar permisivitatea absolută a luat locul
preceptelor morale. Prin Consimțământul, ea a intenționat,
în epoca #MeToo, să-l pedepsească pe monstrul care a distrus
destine, ori profitând de nefericirea unor copii cu existențe deja
frânte. Cu toate acestea, ea nu susține că a fost, sută la sută,
victima detracatului personaj. Paginile cele mai puternice ale
cărții nu sunt cele care vor să șocheze prin naturalismul lor, ci
acelea în care femeia de azi retrăiește momentele de femeie
îndrăgostită. Nu se percepea, atunci, ca o victimă, deoarece își
asumase legătura cu o lucidă voluptate, nutrită de o certă precocitate
sexuală.
Pentru cititorul român, rânduri pline de interes sunt acelea
în care, disperată de încheierea poveștii de dragoste, nimfeta îl
vizitează pe Cioran, un prieten apropiat al lui Matzneff. Îi destăinuie chinurile
prin care trece: învinuirile aduse de amant, care o consideră nebună, „minciunile
și disparițiile lui“, infidelitățile, faptul că a izolat-o de prieteni și de familie.
Iată ce soluție îi propune „moralistul nostru de serviciu“ din Rășinari:
„— G. e un artist, un scriitor foarte mare, lumea o să realizeze asta într-o
bună zi. Sau poate că nu, cine știe? Îl iubești, îi accepți felul de a fi. G. n-o să
se schimbe niciodată. Ai mare noroc că l-ai întâlnit. Rolul tău e să-l însoțești
pe drumul creației, să te pliezi pe capriciile lui“.
Lectura cărții Vanessei Springora mi-a provocat, pe lângă mai vechea
oroare față de Matzneff, și o temeinică scârbă față de Cioran.