Pastel
În grădina-fantomă
Uscate crengi cădere liberă
Între Cer și Pămînt
Larma stelelor
Umbră peste umbre
Păstrate în flaconul cu narcotic
O mască de eter
Ce alte vise pot veni
În armia de vise
Care lunecă pe cer
Fluturi de noapte cu aripile moi
Înnegrind cerul
Peste munții lunari
Deasupra mea coroană
Pleoapa lunii
Îndreptarea
O mare va rămîne
Din cele știute și cele neștiute
Sub cerul liber de întunecime
Șesuri aspre vîntului
Un ochi imens un iris în capcana
Vederii tale care se deschide
Întocmai vieții
O necunoscută
Să nu se știe
Ce ești nici cine ești
Turnată în zale noi
În fireturile armurii
La înnobilarea solitarului
În cîte părți
Împărțită viața mea
În cîte părți
Adunată la un loc
Sub pămînt
Rădăcina leandrului
Primește înfățișarea casei tale
De jur împrejur
Ocolită de o apă izvorîtă
Din fîntîna Solitarului
Ce-mi așează funia de aur
Pe gîtul purtător al acestei vieți
Împărțită și apoi adunată
În cîte părți rămase
La înnobilarea Solitarului
Stînca înaripată
Mai avea aripi
Stînca din mijlocul mării
Cînd am ajuns
Se ridica înspre nourii purtători
De însemne de glorii de îndemnuri
Ajunse tîrziu
Pe stînca din mijlocul mării
În întunecime
Mă luase ca într-o palmă
Un val de smarald
Lovindu-mi ochii cu splendoarea pură
Adăugînd
Razele lui pe fruntea
Mai albă decît fruntea lunii
Floarea nopții
Gîtul înfrigurat de atîta mare
Pe care urma
Să fiu călătoare
Dar stînca înaripată se ridicase
Din mijlocul mării
Mă scosese odată cu ea în lumină
Cînd frigul începuse a mă prinde
Pe cînd căderea nopții
În apele mării
Mă cuprinsese fierbinte
Un nor coborîtor
La cap de pod
Plutitoare abia așezate la distanțe egale
Înaripatele albe
Cei doisprezece apostoli
Unul după altul stau
Ca și cum toți în afară de mine
I-ar fi văzut
Dar nu i-au văzut
Și au trecut mai departe
Cu ochii răpiți de lumină
Așa cum le stă bine acestora
Acestui popor apăsat încă de umbra
Unui trecut copleșitor
Un nor coborîtor absorbind
Înaripatele albe
Cei doisprezece apostoli
Rătăciți în mulțime
Imperii de alb acoperind
Ochii răpiți de lumina prea multă
Rămasă în cele din urmă
Pe cenușiul eternizat
Pătruns în iriși goliți
De-a lungul istoriei naționale
Ca la comandă
În apa friguroasă
Pe cînd toate vasele erau pline
Elfii Pămîntului coborau
Sub iarba frumos mirositoare
Sub rădăcinile
Împletite în cununi necesare
Alcătuirii unei plase de siguranță
Salvatoare a silfidelor
Și a altor nenumărate
Făpturi înaripate
Și nu numai a lor
Ci chiar și a noastră
Ieșiți în calea nenumăratelor capcane
Nouă pămîntenilor
Trăitori pe scoarța subțire
Cît pojghița de gheață a lacului
Și nici măcar atît
Scufundați nu în pămînt
Ci în apa friguroasă
Din senin
Facă-se voile Tale
Și nu ale noastre
Amin
Un refugiu
Privesc o lume care se stinge
Liniștea asupra mea
Cu încetinitorul
În eterna pace
În aburii de sidef
Ai depărtărilor
Mă prinde în arc de cerc
În curcubeu
În grădină
Îmi sîngerează mîna
În zimții prezentului asupritor
Își leagă capcanele
De alte straturi de ozon
În care să mai pot respira
O respirație artificială
O bătaie a inimii prinsă electric
În fulgerul globular intrat
Pe fereastra deschisă a cerului
O supapă
O trapă în acoperiș
O încăpere în podul cu trecutul
În care
Se mai poate trăi