Comună prozei lui Gabriel Chifu e încredințarea că paradisul și infernul se alcătuiesc după chipul și asemănarea noastră. Problematică ar fi numai geneza: cât întuneric sau câtă lumină încap într-un început de lume? Excepția din Maratonul învinșilor vine din faptul că totul debutează în infernul totalitar. Cum să începi viața în iad? Viața s-ar defini simplu ca interval dintre momentul nașterii până la revelația că trăiești în beznă. Până atunci însă, infernul poate părea un simplu decor. Așa crede și Andrei Demetrian. Dar Metamorfoza și Colonia penitenciară încetează să fie ficțiuni și le recunoaște în realitatea imediată. Căreia îi face față prin lecturi și îndrăgostindu-se. Dar mai ales prin identificarea în modele umane, ca și cum s-ar găsi mereu în căutarea unui maestru. Drept e și că despre tată nu aflăm nimic. Iar ideea de autoritate se confundă cu cea de maestru.
De la începutul anilor șaptezeci până la mijlocul anilor nouăzeci din secolul comunist, romanul înregistrează felia de viață ce înghite revelația și ieșirea din infern. Propriu-zis, „maratonul“ s-ar suprapune cu viața însăși, cu ceea ce numim adeseori „cursă“ a vieții, una contra cronometru împotriva morții. Din alt punct de vedere, maratonul se referă și la rezistența din universul totalitar. La „ieșirea“, oricât de simbolică, din infern. Când Andrei, fostul profesor și bibliotecar de provincie, lucrează ca ziarist, colegul lui, Victor Luca, dezvoltă teoria evadărilor posibile: exilul, rezistența prin cultură și asumarea marginalității totale ca forme de salvare. Poreclit „îngerul“, cel cu nume de apostol nu pricepe de ce retragerea la Câmpul de Sus nu-i asigură mica fericire dobândită prin recluziune. Tardiv, el descoperă că purificarea nu poate fi posibilă, pentru că, între marginile lui, răul ia chipuri ce nu pot fi învinse. Evadarea din sistem n-are nimic de-a face cu cea a dublului său, Andrei Demetrian. Având de ales între utopia de-a submina din interior sistemul (prin scris aluziv și esopic) sau de a rezista fără să-i pese de consecințe, Andrei supralicitează sentimentul fricii.
Maratonul învinșilor se dezvoltă ca o parabolă despre frică și cuvinte, cu salturi din viață în iluzia ei, fără câștiguri reale la bursa destinului.
Ultima soluție ar fi nebunia. Însă teoria sustragerii din sistem ca formă de împotrivire vine deodată cu o formă de absurd: Luca se retrage în Apuseni cu pretextul îngrijirii tatălui bolnav și al profesării boeme și sfârșește vegheat de părinte. Trădat de iubită și încolțit de Securitate, înnebunește. Revelația lui interioară adoptă fisura lumii de care fuge. Învins, el acceptă că răul doar își schimbă forma și nu poate fi anihilat. În abisul văzut drept cădere continuă, Luca abandonează raționalul învins de iluzia că fericirea poate lua locul fricii. Pe de altă parte, Andrei Demetrian observă tardiv identificarea lui cu Luca, dublul său angelic.
Maratonul învinșilor prezintă opțiunile de evaziune din totalitarism: exilul, auto-exilul, nebunia marginală și teatralitatea subversivă. Pe cea din urmă speră că, prin scris, o poate juca Andrei. Numai că teoria dublei măsuri depășește așteptările și devine baza existențială a tuturor.
Romanul se construiește astfel pe confesiunile protagoniștilor. Mărturii scurte sau elaborate, ele dau seamă despre cursa vieții, fiecare legând și topind materia istoriei într-o relativă unitate biografistă. Ambiția lui Gabriel Chifu se vede limpede, aceea de-a integra, alături de autor, orchestra de voci care să asigure minima polifonie a epocii. Reconstituirea ei devenise un program generalizat pentru prozatorii anilor nouăzeci, toți având în comun, din punctul meu de vedere, mitologia omului aproximativ. Nu altfel se definea acel individ cu o bucată de experiență rămasă în comunism și cealaltă trezită în libertatea derutantă de după 1989. De fapt, deloc întâmplător, narațiunile din Maratonul învinșilor ating mereu borna lui 1989 și Revoluția justifică întrucâtva destinul bifurcat sau reinventarea lui. Autorul intervine în subtext și impune un fel de mitologie personală (a Craiovei), care pălește odată cu avansarea poveștii de la suprafață spre ieșirile din infern. Oricât de mic, orașul Mereni devine poarta unei astfel de avansări interioare.
Sondând reconstituirea trecutului din perspective inedite, Maratonul învinșilor dezbate anatomia eșecului și tezaurizează fragilitatea intelectualului. Ca și cum ideile puternice ar fi prinse în trupuri slabe, incapabile să susțină un construct intelectual. De altfel, ideea majoră a cărții se referă la Istoria-ca-un-mozaic-uriaș. La care, trebuie spus, Gabriel Chifu lucrează cu migală de restaurator renascentist. Așadar, Maratonul învinșilor radiografiază răul în dubla lui manifestare istorică: abstractă (din libertate) și concretă (din totalitarism). Cel care duce prin istorie un trecut ce nu poate fi învins este Andrei Demetrian. Odată cu primul maestru, disidentul Damian Scărlătescu, el va trăi teroarea realității și pentru că fostul deținut politic îi lasă în grijă manuscrisul său despre răul totalitar, nu doar fiica, pe Delia, ce va deveni soția lui Andrei.
Ca în basme, personajul eșuat în viețuire monocromă, fără priză la realitate, ajunge peste noapte eroul de care depind destinele și chiar lumea. În Maratonul învinșilor persistă sentimentul trecerii dintr-un destin fără întoarcere. Ca și cum, locuiți de excese și frici, locuitorii depresiei veghează asupra altuia fără accente creștine ori umaniste, cât dintr-un soi de atașament medicamentos, ce întreține alegerea din viața nouă. Din acest punct de vedere, Maratonul învinșilor este romanul unui jucător rămas singur pe tabla de joc.
Doar că Andrei, în ciuda lucidității convulsive, nu știe că ceilalți văd cadrul extins al vieții lui. Nu întâmplător, toți naratorii veghează, de fapt, protejându-l, pe acest Candide cu pretenții revoluționare, dintr-un capriciu sau pur și simplu ca spontaneitate (ca Firea Șase Degete, hoțul care, aflând manuscrisul lui Scărlătescu, îl duce îndărăt, neraportând captura șefului securist). Spovedaniile din Maratonul învinșilor aparțin unor indivizi seduși de trezirea interzisă a conștiinței. În vreme ce eroul așteaptă, iar jocul psihologic îi stoarce energia revoluționară.
Extinsă parabolic la întreaga viață, cea din urmă arată că adevărata colonie penitenciară este viața din care nu te poți smulge. Amânată de la o experiență la alta, iminența răului înseamnă altă inițiere în burta sistemului (bairamuri subterane, paradisuri alimentare pentru privilegiați etc.).
Mai puternic decât mitul kafkian și toate celelalte rămâne cel al iubirii. Incapabil să-și asume responsabilități (Delia, soția, preferă să-l părăsească pentru a-l salva, în vreme ce incompatibilitatea cu Ana, fiica lui, rezumă eșecul implicării sociale etc.), dar avid după himere (Natalia, prima iubire, va deveni un agent al Securității, iar Elena, cu onomastica ei mitologică, reface tardiv iluzia regenerării prin iubirea mitică), Andrei rămâne prizonierul propriului labirint. În proza lui, Gabriel Chifu construiește mereu un labirint în jurul eroilor, unul în care paradoxul și pseudo-ieșirile se blindează reciproc, nu doar sub cupola parabolicului.
În Maratonul învinșilor, autoritățile călăuzitoare, maeștri sau părinți spirituali, susțin descompunerea opiniilor sociale. Toți protagoniștii sunt dependenți de erotism sau iubire ca baze ale supraviețuirii. La fel cum ceilalți se agață de iubire trădând rațiunea, lipsa ei duce la sinucidere sau demență. Paranoia dublului pornește tot de la o femeie-declanșator, care ratează șansa de-a deveni o femeie mitică, ideală – o femeie-palimpsest sau o „femeie-poliedru“, cum zice naratorul.
Dincolo de toate, Maratonul învinșilor îmi pare rezistent prin adevărata mitologie pe care o creează în jurul dublului și al dedublărilor. Pe tot parcursul romanului, întreaga faună umană se oglindește și se dedublează ca să supraviețuiască în infern și apoi ca să accepte, cu sens, realitatea sub forma redobândirii interiorității. Victor Luca fuge de moartea în rate și de dublul limbaj repetând în oglindă eșecul lui Andrei Demetrian, Virgil Puntea și Damian Scărlătescu se pot suprapune până la identificare, Stelian Grindeanu e alt maestru în care poezia și pasiunea pentru fizică se instalează în ceilalți protejați, la fel cum Natalia Stănescu se regăsește în pasiunea pierdută și Delia – în sacrificiul creștin. Metamorfozele sunt doar alte oglindiri. În toată scenografia de oglinzi, romanul promovează dublii și iubirile cu pretenția algebrizării sufletului, ca și cum, în degringolada infernului, lumina din interior dublează speranța. Finalul cărții, cu redescoperirea Greciei prin mituri salvatoare, înseamnă tot căutarea unei confirmări a realității.
Muzeu al trecutului construit din oglinzi, pasiuni-ricoșeu și identificări în Celălalt, Maratonul învinșilor este parabola deturnării vieții prin dedublarea ei. Mit sau condiție existențialistă, poem sau pur și simplu evaziune aproximativă, destinul nu poate fi împlinit decât prin multiplicare. Un roman complex, ce recuperează deceniul în care proza s-a deformat în oglinda memorialisticii.