Seria de autor a lui Gabriel Chifu de la Editura Cartea Românească, cuprinzînd, deocamdată, romanele Unde se odihnesc vulturii și Maratonul învinșilor, reprezintă, incontestabil, unul dintre evenimentele majore ale actualității noas tre literare; deși pe pagina de gardă se precizează „Ediția a II-a, revăzută și adăugită“, cele două romane, tipărite în prima lor for mă în anii 1987 și 1997, în fapt, Unde se odihnesc vulturii și Maratonul învinșilor sînt cărți noi: nici nu mai interesează cît, cum a fost „revizuit și adăugit“ pentru că, iată, problematica, personaje le, scriitura, construcția, arhitectura sînt cît se poate de actuale încît, în 1987 și 1997, Gabriel Chifu părea că scrie despre 2021, în conceperea unor texte de o marcată modernitate. Dacă Unde se odihnesc vulturii e un roman impecabil construit, făcut, parcă, pentru un seminar de naratologie la un curs de teoria literaturii, cu subiecte precum romanul în roman, povestirea în povestire, procedee le de încălcare a ordinii cronologice și întîrzierea narațiunii, al ternarea vocilor și a unghiurilor de vedere, jocul abil condus al prolepselor și analepselor, autorul omniscient, cînd stăpîn discreționar pe spațiul epic și personajele sale, cînd un martor smerit sau, cum își spune, un „scrib resemnat“, proiectarea unor scenarii de viață ori anacroniile, Maratonul învinșilor e o radiografie a omului într-un regim totalitar, în colonia penitenciară românească și, prin extensie, din tot Estul european: „În jumătatea estică e continentului, ca într-un teribil laborator infernal, s-a pornit un experiment terifiant de alterare a conștiințelor, mutații ireparabile s-au produs în firea oamenilor“. Alterarea conștiințe lor, mutațiile irecuperabile din firea oamenilor, frica, teroarea, existența dublă, exilul în nelumea limbii de lemn, maladiile Estu lui, psihologia învinsului, a celui mereu urmărit, supravegheat, a omului copleșit, măcinat de mecanismul dictatorial, eșecul discursului subversiv, iluzoriile refugii din lumea-carceră sînt experimentate pînă la limita suportabilitații de Andrei Demetrian, un personaj emblematic, puternic, care se ține minte și poate identifica o car te și un autor: Moromeții sînt Ilie Moromete, Maratonul învinșilor este Andrei Demetrian. Protagonistul romanului se proiectează ca un „om al lui Kafka“ (însemnările lui Demetrian și romanul însuși au drept subtitlu Addenda la o nuvelă de Kafka: „lumea lui Kafka poa te fi lumea asta, a noastră“, constată personajul), dar și al lui Cehov, „acel mărunt funcționar sufocat de obediență, care moare la gîndul că l-a deranjat, tușind, pe șeful său, la teatru, unde se ni merise pe un loc în spatele acestuia“; s-ar mai adăuga, spune Deme trian, „puțin Oblomov și mult, mult Mitică“. Dincolo de proiecțiile acestui autoportret, Andrei Demetrian este un prototip al intelectualului, avînd multe legături cu intelectualii lui Camil Petrescu: lu ciditatea cristalină („Însușirea de căpătîi a lui Demetrian este lu ciditatea“, observă Mircea Mihăieș în prefața foarte pertinentă a cărții lui Gabriel Chifu), monologul nervos, cum îi spune G.Călinescu, „despicarea complexelor sufletești tipice“ (Tudor Vianu) îl asociază pe Andrei Demetrian familiei lui Gelu Ruscanu, Ștefan Gheorghidiu, Andrei Pietraru, Fred Vasilescu. Oricine va studia intelectualul între tipologiile din romanul românesc va trebui să țină sea ma de Andrei Demetrian.
Cu domiciliul forțat în colonia penitenciară românească din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, Andrei Demetrian intră sub stăpînirea deplină a fricii, învață să supraviețuiască printr-o existență dublă, află că ficțiunea litera ră (a nuvelei lui Kafka) e o prelungire a ceea ce trăim, e prins în mecanismul fatal, în menghina societății totalitare de unde nu sca pă nimeni, este încărcat cu o teamă bolnăvicioasă, în uluială și spaimă, lăsîndu-i-se victoriile derizorii ale unei existențe, în fond, degradate (ulei și zahăr pe cartelă, cozi lungi, fără speranță, o sacoșă cu „bunătăți“ de la „doamna Lena“, șefa de la Bufetul Partidului, de unde iese copleșit de bucuria de a se fi descurcat: „Ca și cum tocmai am încheiat o uriașă trîntă cu absolutul și am scăpat cu viață. Nu mai avem putere în noi și-n același timp parcă renaștem. Mergem aproape alergînd pe stradă, spre casă. Ținem saco șele ca pe niște trofee fără egal“). Andrei Demetrian este redactor la o revistă din Craiova, scrie versuri și proză, comentează cu cîțiva apropiați (profesorul pensionar Damian Scărlătescu, Virgil Puntea, redactorul-șef Stelian Grindeanu) intîmplările din carcera în care (supra)vie țuiesc (la rigoare, Maratonul învinșilor poate fi citit și ca un ro man autobiografic; ar fi, însă, prea puțin și chiar în afara „cestiei“ de a vedea numai „cheia“ din romanul lui Gabriel Chifu, el însuși redactor la acea revistă, poet și prozator etc.), este mereu urmărit, fotografiat, ascultat, i se violează intimitatea, are revelația „ciocnirii“ celor două lumi, a „foștilor“, contemporani cu intelectualii lui Camil Petrescu (Damian Scărlătescu, cîțiva avocați, profesori, doctori avînd în comun „un nimb indicibil, care le dădea un farmec de neîntîlnit în lumea aceasta nouă de ingineri, muncitori necalificați, maiștri, tractoriști, basculante, praf, înjurături, țuici băute la bufet și ședințe de partid cu demascări“: lumea coloniei penitenciare și cealaltă lume, a „domnilor“ formați în perioada interbelică), practică erosul, chiar adulterin, ca pe o alternativă la „viața infectă“, la presiunea „greutăților cotidiene copleșitoare“, într-o lume de uni forme și coriști perfecți, cum spune protagonistul romanului, care își radiografiază cu luciditate lăuntrul, descoperind mecanismul culpabilității și fricii: „Odată cu sentimentul de culpabilitate a apărut, devenind o constantă a stării mele sufletești, și frica. Deși în exterior nu mă manifestam în niciun fel opozant al regimului, în sinea mea gîndeam atît de diferit față de linia oficială, negam cu atîta tărie sistemul, încît aveam impresia că toți sunt cu ochii pe mine, mă supraveghează atent, pregătiți să mă aresteze. Și, de aceea, îmi era permanent teamă. Conflictul dintre mine și comunism era declanșat, era fără soluție, și consideram că e inevitabil ca, dintr-un moment în altul, el să devină, dintr-un conflict ascuns, unul pe față. Mai ales în ultimii ani spre 1989, am trăit sub semnul iminenței arestării mele. Ajunsesem să am insomnii din pricina asta și, cînd auzeam vreo mașină oprind jos, sub fereastra mea, îmi ziceam cu inima bătîndu-mi puternic: «Gata, au venit!» Ajunsesem să-i aștept. Știam cu precizie, deși nu aveam niciun semn palpabil în acest sens, că ei sunt tot timpul pe aproape, că mă urmăresc. Credeam că întîlnirea cu ei este de neocolit, drumul pe care apucase gîndirea mea era fără întoarcere și nu putea să mă ducă în altă par te. Într-un fel, îi așteptam ca pe un fel de eliberare: fiindcă nu mai rezistam la tensiunea acestei pînde tăcute și pline de ferocitate din partea lor“.
Andrei Demetrian își scrie cartea ca pe „o dare de seamă despre viața în «colonia penitenciar㻓, în care se cuprind tipologiile, conflictele și realitățile epocii: omul nou, ipostaziat în figura președintelui unui Comitet de Cultu ră al vremii, care, iată, „nu era un om normal, era golit pe dinăuntru, era un resort, un executant fără convingeri personale“, stăpînii coloniei penitenciare, ciocoii vecii (primul secretar al județului, șeful Alimentarei și cel al Securității, în scene antologice cu Stan Tănase, Costică Spoitu, colonelul Diamandescu), macularea, apoi, demolarea construcțiilor vechi, aristocratice, martori tăcuți ai altui timp, năruit definitiv de bolșevici, în instantanee memorabile (“Eu, împreună cu mama, în salonul palatului de la Perești, în preajmă tropăie viitorii tractoriști, zgribuliți, în salopete, cu pufoaice și cu bocanci, steagurile roșii flutură, miroase rău, sufocant, parchetul extraordinar este acoperit cu motorină, clanțele elvețiene au dispărut și-n locul lor sunt altele, ieftine, proaste și urîte“ – aceasta este imaginea care îl „constituie“ pe Virgil Puntea, mentorul lui Andrei Dumitrean), oamenii, asemeni unor animale înfricoșate, intrînd în mașina infernală a „organelor“, a specialiștilor care sunt, desigur, lucrătorii poliției politice a regimului de altădată, cei care declanșează o ședință cu scîntei în redacția revistei lăudate la Europa Liberă, urmărirea amenințătoare și înscenarea aiuritoare, cu „trafic de țigări și cafea“, a protagonistului căruia Virgil Ierunca i-a citit, la același post de radio, cîteva poeme „apărute într-o revistă din Transilvania“; inte lectualul lui Gabriel Chifu înregistrează o serie amețitoare de eșe curi, începînd cu erosul care nu e decît o mecanică a senzualității, ca un refuz al contactului cu lumea, în aventurile cu Natalia și Delia, încheiate într-un „soi de măcinare zilnică“, continuînd cu ratarea discursului subversiv („Ce e cu planul meu de a submina din interior sistemul, de a-l submina prin scrisul meu palimpsest, cu poeziile mele aluzive, cu prozele mele parabolice, cu printre-rîndurile-scrierilor-mele, cu discursul meu dublu? Vai, discursul meu dublu, viața mea dublă, destinul meu scindat, distrus de dedublarea care există în conștiința mea. Toate acestea au să mă piardă“ – acestea sînt dilemele scriitorului vremii), în sfîrșit, eșecul refugiului oriunde va fi fost căutat: în pustietatea unor munți, precum colegul de redacție, Victor Luca, la Cîmpul de Sus, unde își irosește viața, o năruie în rătăcirea minții, într-o altă încă pere din lumea-carceră de care a fugit sau, precum Stelian Grindeanu, în pasiunea pentru astronomie și supranatural, Virgil Puntea, în fantasma „grecității“ ori Andrei Demetrian însuși în poeziile și prozele pe care se încăpățînează să le scrie liber: „Toți suntem într-o fugă, toți trăim o plecare, toți am abandonat prezentul acesta, locul acesta și am lăsat aici niște ființe de cîlți și de cîrpe, cu chipul și cu numele noastre, să ne țină locul“ – aceasta e una dintre iluziile intelectualului prins definitiv în malaxorul unui sistem care nu iartă: Andrei Demetrian, Victor Luca, Stelian Grindeanu, Virgil Puntea sînt forme de eșuare, din unica vină de a gîndi altfel, în sentința poetică a protagonistului: „Aripa paranoiei plutește peste noi, apocalipsa e aproape“.
În chip aproape surprinzător, pentru Andrei Demetrian, momentul anului 1990, al Revoluției, nu reprezintă nicidecum unul al eliberării, entuziasmului, bucuriei, al aruncării lanțurilor; apar ciocoii noi: „revoluționarul“ Tănăsache („omul bun la toate, uns cu toate alifiile, și bișnițar, și afemeiat, și turnător, și prieten cu paharul, altfel tip de gașcă, o le pră cu farmec“) care formează „primul Comitet Revoluționar“, preșe dintele de la Cultură, omul nou de altădată, a ajuns membru în C.P.U.N., senator al partidului de guvernămînt, apoi, consul la o ambasadă într-o țară exotică, Valentin Comănescu, „un Hopa Mi tică al acestor vremuri și al oricăror vremuri, un ins pe care nu-l interesează decît să cadă mereu în picioare, un individ isteț și descurcăreț, fără complicații de ordin moral, fără alte reguli decît profitul lui, un ins care iubește la nebunie banii și știe să-i facă, banii n-au miros și orice mijloc e permis pentru a-i avea, era deviza lui“, Firea șase Degete, un hoț care tîlhărea, în vechiul regim, oameni și case, colaborator al poliției politice, își deschide acum o cafenea pe Coasta de Azur, „aproape de Carlton“, colonelul de la Securitate are o „afacere mare, bănoasă“, cu comerț cu arme etc. Pe intelectualul lui Gabriel Chifu, colonia penitenciară l-a însemnat pentru totdeauna, a pus un sigiliu care nu poate fi rupt, Andrei Demetrian căutîndu-și prezentul în trecut, într-o viață care „are timp, dar nu mai are substanță“, rămînînd în aceeași stare de alertă, în conflict, într-o vreme cînd răul concret de dinainte de ‘89 e înlocuit cu unul difuz care „va căpăta multe măști, multe avataruri, atîtea dintre convingerile noastre certe se vor spulbera, nu vom mai cunoaște cine sunt adversarii, cine sunt aliații, cine sunt prietenii“. Învinsul din maratonul lui Gabriel Chifu e încremenit într-un prezent inconsistent, într-o lume ce pare liberă, dar care conservă ceea ce a avut de preț: celula din colonia penitenciară, pe care fiecare e blestemat să o poarte cu sine pentru totdeauna, asemeni melcului co chilia sa: „Mă simt tot timpul în fața unui zid care nu are în el nicio fereastră, nicio ușă, un zid de care nu se poate trece. Am ajuns să fiu lipit de zid. De fapt, zidul s-a apropiat pînă s-a li pit de mine. Nu mai pot înainta nici un centimetru. Și dacă m-aș întoarce, aș găsi zidul și în spatele meu. Și la stînga mea, și la dreapta, peste tot. A descrie zidul, a-l învăța pe dinafară. A nu mai ști să trăiești fără zid. A-l muta și în creierul tău, a ridica zidul și acolo“: nimeni nu trece de zidul carcerii, mutat, iată, în creierul oamenilor din colonia penitenciară.
Gabriel Chifu scrie în Maratonul în vinșilor unul dintre marile romane ale condiției umane de aici și de acum.