Puține romane din primul deceniu de după 1989 mai rezistă astăzi la lectură și încă și mai puține pot constitui, reeditate acum, autentice evenimente literare. Între acestea, Maratonul învinșilor, de Gabriel Chifu, apărut într-o primă ediție în 1997, mi se pare cel mai important. Deopotrivă ca realizare literară și prin tema conținută, care, iată, în mod surprinzător, rămâne actuală la peste trei decenii de la prăbușirea comunismului.
Căci Maratonul învinșilor este un dublu roman, realist și parabolic, în același timp, despre condiția umană într-un sistem totalitar și despre capcanele libertății obținute numai pe jumătate. Subintitulat Addenda la o nuvelă de Kafka și trimițând explicit la Colonia penitenciară, textul este plasat în ultimul deceniu comunist (cu unele trimiteri la perioada stalinistă și la anii de „mic dezgheț“ dintre 1960-1971) și primul deceniu de după revenirea la democrație. Comentariile critice care au însoțit prima ediție au pedalat pe prima perioadă – care, e drept, își taie în text partea leului –, însă mă grăbesc să atrag atenția atât asupra importanței celei de-a doua („anii noștri“, cum ar veni), cât mai ales asupra unității parabolei care subîntinde narațiunea. Această parabolă pe tema condiției umane nu se împarte între un „înainte“ și un „după“, ci are semnificații mai profunde, care transgresează falia politică din 1989.
Ca toate ro ma nele lui Gabriel Chifu, și acesta este minuțios conceput, cu o viziune clară (contrapunctată de evoluții impre vizibile) și un discurs impecabil. Există trei planuri – aș fi tentat să spun: ca-n epopeile antice – care se întrepătrund. Planul realist este alcătuit din existențele personajelor care se întretaie în roman, cel eseistic-politic, din reflecțiile asupra existenței într-un sistem de tip totalitar, iar cel simbolic, din însăși parabola condiției umane, pe care titlul romanului o sugerează.
De asemenea, există trei trasee existențiale prin cipale, cel al lui Andrei Demetrian, cel al lui Victor Luca și cel al lui Virgil Puntea, care experi men tează, fiecare în parte, trei soluții de salvare din capcana unui sistem tota litar. Andrei Demetrian, scriitor și redactor la o revistă literară din orașul X, ilus trează calea libertății inte rioare, prin luciditate și prin creația artistică nealterată de compromis, pe fondul unei existențe sociale difuze, cu minime concesii formale făcute regimului. Coleg de redacție, la un moment dat, cu Andrei Demetrian, Victor Luca alege calea retragerii în anonimat: demisionează din postul la care mulți visau și se întoarce în satul natal, ca profesor mărunt. În fine, Victor Puntea, critic literar bucureștean, alege calea de a se bucura de existență în pofida regimului și de a lupta împotriva acestuia, imun la presiuni și ispite.
Cum putem bănui din titlul romanului, nici unul dintre cei trei nu va fi un învingător. Demetrian își pierde soția, ratează împlinirea în dragoste, ca și pe cea literară, deși scapă ca prin urechile acului din ghearele Securității, în urma prăbușirii regimului. Luca înnebunește și dispare, după 1990, într-o instituție de sănătate mintală. Victor Puntea supraviețuiește domiciliului forțat, pleacă imediat după așa-zisa revoluție în America și e ucis de un interlop, din ordinul unui fost colonel de Securitate recuperat de noile „servicii“, în momentul în care criticul își anunțase candidatura la președinția României.
Nici celelalte personaje care gravitează în jurul lor nu sunt învingătoare. Delia, soția lui Demetrian, este presată de Securitate să divorțeze, se întoarce în orășelul natal și sfârșește prin a fi ucisă de un glonț rătăcit în Piața Palatului, în 22 decembrie. Natalia, prima iubită a lui Demetrian, ajunsă ofițer de Securitate, îl trădează și trăiește echivoc, reinventată ca „personalitate românească din Diaspora“, la adăpost de probleme, dar nu și de conștiința propriei mizerii morale. Și alte personaje secundare, ca Stelian Grindeanu, redactorul-șef al revistei la care lucra Demetrian, sau Valentin Comănescu, partenerul de afaceri al acestuia după 1989, eșuează într-un fel sau altul.
Palierul tragic al romanului – evident, în ciuda tonului neutru al discursului sau a unor episoade de un comic grotesc – nu se constituie atât din însumarea acestor înfrângeri, cât din caracterul lor inevitabil. Nici unul dintre cele trei personaje-cheie nu alege, de fapt, ci este ales de calea pe care o urmează. Demetrian se înscrie pe traiectoria „rezistenței prin cultură“ din cauza fricii (deci a unei slăbiciuni de caracter). Luca se frânge din cauză că înțelege imposibilitatea izolării totale de regim, care vine peste el (tot sub forma unor securiști) până și în sătucul de munte izolat în care se retrăsese. Puntea este ales, la rândul lui, de însăși condiția de urmaș al unei familii aristocratice, deposedate și umilite de bolșevici: în locul recuperării averii familiei (imperativ transmis cu limbă de moarte de mama sa), el intră pe calea recuperării aristocrației spirituale, prin lupta de idei împotriva regimului.
Impresia de „dosar de existențe“ camilpetrescian este înșelătoare, deoarece romanul mai are încă două planuri, care se deschid unul către celălalt, precum și o inserție de fantastic care face posibilă transgresarea granițelor dintre ele. „Dosarul de existențe“, care configurează un tablou atroce al existenței de zi cu zi în regimul comunist din România (capitol la care Gabriel Chifu este chiar mai impresionant decât Augustin Buzura), e platforma pe care personajele construiesc un al doilea discurs, de tip eseistic, despre regim.
Romancierul surprinde aici, de fapt, cei doi „poli“ de tensiune, între care ceaușismul a „răstignit“ populația României, în ultimul său deceniu.
Pe de-o parte, sunt privațiunile morale și materiale, de la interzicerea oricărei posibilități de exprimare liberă și până la foamea și frigul din case. O scenă din roman este particularmente semnificativă pentru degradarea la care ajunsese regimul: un tren internațional care tranzita orașul X, transportând turiști din Cehoslovacia pe litoralul bulgăresc, este pândit de cete de români flămânzi, care iau cu asalt vagonul-restaurant al trenului, cu toate măsurile Miliției de a-i îndepărta. Până și „colegii“ de spațiu concentraționar – cehi, slovaci, maghiari, nemți – se uită cu milă la această haită de oameni abrutizați, care lasă la o parte orice brumă de demnitate națională, spre a putea procura măruntele bunuri care lipseau din magazinele noastre: salam, cașcaval, bere, ciocolată, cafea, țigări…
Pe de altă parte, este frica. Securitatea urmărește și terorizează, ascultă telefoane și interceptează corespondența, împânzește de informatori instituțiile, fabrică dosare de com promitere și nu se sfiește să intre cu bocancii din dotare în viața oricui. Ame nințarea este cu atât mai terifiantă, cu cât este difuză, pe fondul complicității „organelor de partid“ și al unei justiții obediente, care-și încalcă jurământul de imparțialitate. Sub o formă sau alta, majoritatea personajelor din roman – cu excepția lui Virgil Puntea, care este antecesorul personajului Octavian Cadar, din romanul Punct și de la capăt – se încovoaie, moral sau social, sub presiunea fricii. Între frică și privațiuni, de altfel, e o legătură reci procă: privațiunile sporesc frica, iar frica agravează consecințele privațiunilor, împreună dând o imagine de absurd kafkian comunismului românesc.
În fine, o călătorie neașteptată în Grecia, după 1989, în cursul căreia Andrei Demetrian se apropie de mar ginile unei alte dimensiuni a existenței, inserează miturile antice și substanța parabolică a romanului. Care nu este un simplu roman politic despre ultimul deceniu ceaușist (deși și dacă ar fi fost numai atât, tot ar fi fost unul important), ci unul despre condiția umană. Un aspect care le-a cam scăpat comentatorilor primei ediții este faptul că, prin „poarta“ simbolică reprezentată de sacrificiul Deliei (capitol excepțional scris), respectiv, de salvarea de ultimă clipă a lui Andrei, romanul pătrunde în perioada democratică de după așa-zisa revoluție. Și ca roman realist, și ca roman eseistic-politic, paginile care acoperă primii ani de după 1989 sunt prețioase, prin acuitatea observației și precizia diagnosticului: „fantomele“ totalitarismului își pun amprenta nefastă și asupra anilor de libertate, în care demonii trecutului nu dispar, ci se reinventează.
Parabola despre condiția umană unifică, însă, și palierele romanului, și cele două etape istorice. În Grecia, Demetrian cunoaște o lume normală (radical diferită de anormalitatea de acasă) și un tărâm al miturilor care au construit civilizația europeană. Acolo, personajul află că omul este o ființă cu dublă condiție, finită și infinită, iar menirea sa – de a atinge infinitul tocmai prin propria-i finitudine – a fost deturnată la noi de ororile sistemului totalitar, care l-au deposedat pe om de atributele identității sale. Romancierul lasă, însă, parabola deschisă către o concluzie mai luminoasă, încheind romanul sub semnul a două scrisori „în oglindă“: cea trimisă de Demetrian lui Puntea, înainte ca acesta să fie asasinat (în care îi comunica ideea alterării iremediabile a identității umane) și cea trimisă de Puntea înainte să moară. În aceasta din urmă, criticul optează pentru o viziune optimistă, în care credința îl poate ajuta pe om să-și depășească limitele, ca-n parabola biblică a mersului pe apă. Gabriel Chifu adaugă narațiunii, în spirit postmodern, propriul capitol, în care își precizează distanța față de roman, indicând totodată preferința sa pentru interpretarea luminoasă a parabolei despre condiția umană. Opțiune de care, de altfel, eram conștienți încă de la lectura romanului Punct și de la capăt.
Sunt nevoit să constat că, exceptând câteva nume de prim-plan (Monica Lovinescu, Dan Cristea, Mircea Iorgulescu, Cornel Ungureanu), critica românească a ratat, în 1997, întâlnirea cu acest mare roman. Reeditarea, într-o formă revăzută și adăugită, repune în circulație o creație majoră pe tema condiției umane în Europa de Est (dar nu numai) și, în general, a istoriei în care trăim. Citez, în chip de concluzie pe care o asum, judecata de valoare fundamentală a lui Mircea Mihăieș, din substanțiala prefață a acestei ediții a II-a: „Felul în care Gabriel Chifu controlează mecanismele terifiantului îl plasează în lista scurtă a autorilor esențiali pentru înțelegerea Răului.“ Adaug doar că îmi place în mod deosebit și patosul sobru cu care Chifu echilibrează balanța, introducând în ecuație speranța, fără de care creația însăși n-ar avea sens.