Ultimul volum publicat în timpul vieții lui Amos Oz, Din ce este făcut un măr, dezvăluie convingerile artistice ale scriitorului, mecanismele construirii cărților, impresiile acumulate pe parcursul existenței, conturând filozofia de viață care alcătuiește țesătura ideatică a operei. Cartea este rodul discuțiilor dintre Amos Oz și Shira Hadad, purtate pe parcursul a aproape patru ani. Materialul înregistrat al convorbirilor nu a fost grupat cronologic, ci în funcție de anumite teme abordate, așa cum declară în prefața volumului cea care a fost editoarea și prietena scriitorului. Temele volumului sunt variate: copilăria și adolescența, literatura, scrisul, creația romanescă, iubirea, politica, problemele lumii contemporane, moartea. Aproape nimic din problematica ființei umane nu este omis, într-o formulă confesivă lejeră, fără a fi simplistă.
Literatura este liantul tematic al cărții, fiind văzută ca modalitate de a cunoaște lumea. Astfel, vorbind despre poveste (termen generic pentru lite ra tură), Oz con sideră că, ase menea unui măr, care este alcătuit din mai multe elemente fără a semăna cu niciunul, literatura ia naștere dintr-o sumă de experiențe: „Din ce este făcut un măr? Pământ, apă, soare, un pom și puțin gunoi. Dar el nu seamănă cu nimic din toate astea. E făcut din ele, dar nu seamănă cu ele. Așa e și cu povestea, ea e făcută desigur dintr-o sumă de întâlniri și experiențe și ascultări“ (p. 10). De asemenea, scriitorul delimitează două stări care-i alimentează substanța scrisului, furia și curiozitatea: „când scriu un articol de obicei scriu pentru că sunt furios“ […] „când scriu o poveste, unul din lucrurile care-mi dirijează mâna e curiozitatea“ (p. 12).
Ritualul scrisului lui Oz (modul de a scrie, disciplina impecabilă a scrisului său), constă în faptul că lucrează zi de zi doar dimineața (care începe foarte devreme la ora 5, după o plimbare), scriind de mână ciorne pe care, după ce le selectează atent, le dactilografiază apoi la computer „cu două degete“. Uneori scrie doar câteva rânduri, pe care le taie, uneori nu scrie nimic o zi întreagă, dar mai importantă este starea de lucru pe care și-o cultivă. Oz mărturisește că nu a scris niciodată sub imboldul inspirației de moment. Mai mult, scrie greu și e foarte exigent cu tot ceea ce scrie. Scriitorul nu a avut până la 36 de ani o cameră de lucru, la început, în kibbutzul Hulda în care locuia, scria… în baie. De altfel, părăsirea casei părintești la 14 ani, schimbarea numelui, intrarea în kibbutz, plecarea la universitate, întoarcerea ca profesor în kibbutz și plecarea definitivă din kibbutz la vârsta de 47 de ani sunt momentele vieții pe care Oz le consideră cele mai importante.
Există mărturisiri pe parcursul convorbirilor care transformă cartea într-o autobiografie densă (copilăria nefericită, viața alături de familie și copii în kibbutz, experiența nefericită a izolării copiilor de părinți pe care o regretă, imputându-și că s-a făcut că nu vede suferințele propriilor copii, profesoratul, lipsurile, începuturile și evoluția carierei literare). Toate faptele vieții sunt motive de reflecție și de admirabile fragmente de înțelepciune. De asemenea, Oz vorbește despre iubire, despre diferențele dintre sexe, despre primele lui experiențe erotice, într-o lume în care fusese obișnuit să creadă că fetele sunt o altă specie: „Toată copilăria mea am știut despre fete infinit mai puțin decât știam, de pildă, despre indieni“ (p. 61). […] Rezultatul cercetării școlii de fete, aflate foarte aproape de școala de băieți este bulversant pentru băieții care considerau fetele niște extratereștri: „când am descoperit, am fost uluiți să vedem că și acolo era o cișmea în curte, exact ca la noi, că și acolo se juca în recreații de-a v-ați ascunselea și de-a prinselea, exact ca la noi“ (pp. 62-63). Scriitorul se consideră a fi fost în adolescență „un analfabet erotic total“ până la „întâlnirea“ cu romanele Madame Bovary și Anna Karenina și cu romanele scriitoarelor Jane Austen, Virginia Woolf, Emily Brontë. În urma lecturilor, „extraterestrul cel mare a început să fie mai puțin extraterestru și mai puțin înfricoșător și enervant, și chiar puțin asemănător cu mine. Asta m-a mișcat foarte tare. Era catharsis“ (p. 91). Pentru scriitor, ar exista o deosebire esențială între sexualitatea masculină și cea feminină, pe care o exprimă plastic astfel: „Deosebirea dintre sexualitatea unui bărbat și sexualitatea unei femei, e poate, cu aproximație, deosebirea dintre o tobă și o vioară“ (p. 57). Totuși, consideră că deosebirea atât de categorică poate fi descrisă uneori și ca armonie, asemenea unui duet: „alteori e ca un duet de tobe sau ca un duet de viori“ (p. 93). Experiența îi relevă lui Oz că de fapt singurul lucru care contează este „dimensiunea imaginației erotice“. De asemenea, universul erotic este o asociere, o potrivire a sufletului cu trupul, pentru că „sufletul stă în trup ca păianjenul între firele pânzei lui“ (pp. 95-96).
Oz declară că nu poate scrie despre război, deoarece: „amintirile mele cele mai pregnante de pe câmpul de luptă sunt mirosurile“ iar „mirosurile nu se pot reda nici în literatură nici în film“ (p. 21). În legătură cu ecranizarea romanului Soțul meu, Michael, afirmă: „mi se pare atât de ciudat, ca și cum eu aș fi scris o piesă pentru vioară și deodată o aud cântată la pian“ (pp. 24-25). Iată și o modalitate originală de a afla dacă o carte este bună sau nu: „dacă iau în mână un roman sau o povestire, citesc douăzeci de pagini și zic puteam să scriu și eu asta“ […] „Numai dacă citesc și-mi spun: asta eu n-aș fi putut niciodată să scriu, înseamnă că e o carte bună“ (p. 29). Pentru scriitor, creații ca Othello sau Călătorie la capătul nopții pot avea o dimensiune morală deoarece „îl provoacă pe cititor sau stimulează apariția de anticorpi sociali“ (p.14).
În legătură cu finalizarea cărților la care lucrează, Oz afirmă: „mă sperie teribil când apare un termen de predare. Faptul că trebuie să închei lucrarea mă paralizează“ (p. 47). Din acest motiv nu a acceptat niciodată să fie plătit în avans pentru un roman. Scriitorul își amintește de lucrările din vremea studenției, care au fost pentru el ultimele cu termen de predare, pe care le compară cu „un acoperiș care stă să-ți cadă în cap și chiar încep să cadă din el, peste tine, bucăți de tencuială“.
Vorbind despre faptul că uneori a scris un roman în mai mulți ani, uneori scriind, rescriind și aruncând ciornele, scriitorul este conștient că nu mai are la dispoziție timpul să facă la fel: „Astăzi sunt mai zgârcit cu timpul. Nu știu cât mi-a mai rămas“ (p. 50).
Mama, figură prezentă sub o formă sau alta în romanele lui Oz, este evocată din perspectiva evenimentului tragic care i-a marcat viața (sinuciderea mamei când el avea doar 12 ani): „ce mi-a lăsat ea cu privire la femei e poate o senzație cețoasă și confuză a faptului că o femeie e ceva fragil și vulnerabil, ceva ce trebuie atins cu mai multă prudență decât un vas de sticlă.“ Portretul pe care îl face femeii în general este în strânsă legătură cu felul în care își amintește făptura fragilă a mamei: „o femeie e ceva făcut din vise, din doruri, din sensibilitate și din durere“ (p. 61).
A scrie un roman presupune o muncă intensă, romancierii nu pot scrie „într-un fel de transă“ asemenea poeților, pentru că, explică sugestiv Oz, a scrie un roman „e ca și cum ai reconstrui Parisul din chibrituri și clei“ (p. 134). În viziunea lui Oz, literatura e verișoară cu… bârfa, dar principala diferență ar consta în următorul aspect: „în timp ce bârfa ne povestește ceva ce de fapt am știut întotdeauna […] că toți suntem la fel și că nimeni nu e de fapt cine-știe-ce“, literatura „dezvăluie uneori câte ceva din ce nu știam, sau ceva din ce am știut întotdeauna, dar nu știam că știm […]“ (p. 193). În legătură cu schimbarea de paradigmă în privința influenței scriitorilor în societate, Oz consideră, utilizând metafora semaforului că: „scriitorii mai cred că dacă bat din palme, semafoarele se schimbă“. De asemenea, scriitorul mărturisește că ar dori să nu i se mai spună că formulează fraze minunate (așa cum mulți prieteni-politicieni i-au declarat), ci să i se spună că are dreptate, lucru care nu s-a întâmplat… Vorbind despre corectitudinea politică, omniprezentă în lumea de astăzi, scriitorul constată o „infantilizare sistematică a omenirii“ (p. 217).
A trăi este în viziunea lui Oz: „ca și cum ai conduce o mașină al cărei parbriz e complet acoperit și n-ai la dispoziție decât oglinzile laterale, în care se reflectă ce se află în spatele tău“ (p. 216). Moartea nu-l înspăimântă, iar explicația pe care o dă este cât se poate de simplă: „am fost deja acolo, în abisul de întuneric deplin al absenței totale de dinaintea nașterii mele. Milioane de ani am fost acolo, și nu mi-a fost rău. De ce e atât de rău să mă întorc din nou acolo?“ (p. 219). Și cu toate acestea, există o inepuizabilă poftă de viață, de a privi și a descrie lumea: „la urma urmei, mă interesează nespus ce se întâmplă aici. Chiar și lucrurile cele mai îngrozitoare și mai cumplite sunt interesante“ (p. 221). Este emoționant faptul că volumul (apărut în anul morții lui Oz) se încheie chiar cu exprimarea dorinței scriitorului de a mai întârzia aici. Îi roagă pe morții evocați în Poveste despre dragoste și întuneric: „să ne aștepte acolo, cu răbdare. Mai avem doar încă două-trei lucruri de aranjat aici. Și lumina e încă atât de dulce ochilor!“ (p. 222).
Tonul mărturisirii care se instalează de la începutul până la sfârșitul convorbirilor cu Shira Hadad (discretă și inspirată) este liniștit, de un calm luminos. Bonomul Oz pare că devine un personaj din cărțile sale, ființă evanescentă alcătuită din gânduri și gesturi. Din ce este făcut un măr? este o carte remarcabilă, care încheie fulminant monumentala operă a lui Amos Oz.