Cu o distribuție de excepție, Emily Watson, Stellan Skarsgard, Jared Harris, cu o documentare serioasă, de ani buni, incluzând cartea Svetlanei Aleksievici, Rugăciune pentru Cernobîl, după excelentul scenariu al lui Craig Mazin, regizorul Johan Renck a reușit o miniserie de excepție apărută în 2019. Cartea de mărturii strânse de Svetlana Aleksievici este revelatoare pentru ceea ce a însemnat cea mai mare catastrofă nucleară de până acum, cu atât mai mult cu cât înregistra emoțiile celor implicați, confruntați cu un inamic invizibil, cu mult mai perfid în acțiunile sale decât spionii imperialiști din scenariile Războiului Rece. Filmul a nemulțumit oficialitățile ruse care au promis versiunea lor, adevărul adevărat asupra evenimentului și nu mistificțiunea capitalistă. În 2012, Bradley Parker exploatase potențialul de nebulos și teroare al locului într-un horror destul de convențional, Chernobyl Diaries, pe calapodul filmelor de tipul The Hillls Have Eyes (2006) al lui Alexandre Aja, remake al filmului omonim din 1977 al unei celebrități în lumea horrorurilor, Wes Craven. Mutanții canibali ieșiți din athanorul radioactiv al Pripiatului sau dintr-o zonă deșertificată servind exeprimentelor atomice ofereau excursioniștilor de ocazie o imagine a felului în care omul se poate adapta prin regres, nu prin progresul erei atomice. Filmul lui Parker nu invita la o dezbatere morală, ci asemeni vechilor portulane avertiza asupra locului blestemat cu un hic sunt leones. Interesant cum postulatul iluminismului sovietic de esență leninistă („puterea sovietelor plus electrificare“) devenea, cu sau fără intenția regizorului, reversul său, tenebrele luând locul luminii, și un fel de creaturi dințoase, vorace și foarte agile așezându-se pe poziția generic atribuită omului nou. Filmul lui Danila Kozlovsky vine să completeze paleta de posibilități de abordare, oferind o excelentă soap opera rusească, ideologic corectă. Regizorul rus care se distribuie în rolul principal comută centrul de greutate de pe decidenții politici, pe eroii zilei, pompierii, fatalmente victimele din prima linie, dacă nu socotim personalul care întreținea reactorul și care se afla în tură în acea noapte. Alexey (Danila Kozlovsky) este un relativ tânăr pompier detașat care se pregătește să părăsească Pripiatul pentru un loc mai bun. Nu înainte de a-i face o vizită de adio unei iubite din tinerețe, Olga (Oksana Akinshina), căreia îi face curte descoperind că, după 10 ani de când a părăsit-o, femeia are un copil. Vestea bună, nu și un iubit, vestea surprinzătoare, copilul este al lui. Se pare că flușturaticul Aleksey a preferat o altă viață celei de familie, însă regândește posibilitatea așezării sale alături de mamă și fiul lui, dar altundeva, într-un oraș la malul mării, conform visului de tinerețe. Melodrama este bine articulată, Alexey are în el ceva din romantismul debusolat și cinic al lui Evgheni Oneghin, ceva din ticăloșia fină a lui Serghei Sergheevici Paratov din filmul lui Ryazanov, Fata fără zestre (1984), puțină nebunie à la russe și o figură de star. De aceea, obține cam tot ce vrea, deși nu știe precis ce anume vrea, însă ocazia de a ieși din pielea de derbedeu fermecător și berbant se ivește cu ocazia exploziei reactorului de la centrala termonucleară pe data de 26 aprilie 1986, fapt care-i amintește de datorie. Iar glasul datoriei este mai puternic decât glasul dragostei, iar regizorul și actorul deopotrivă își îmbracă personajul în hainele eroului sovietic, gata să moară pentru ceea ce numește cu termenii nerevizitați de nicio adiere critică drept „Mândria Uniunii Sovietice“. La o dezbatere esențială pentru soarta centralei iau parte tehnicieni de la centrală, pompierii, politrucul de serviciu, Tropin (Igor Chernevici), reprezentând partidul, colonelul Boris (Nikolai Kozak), reprezentantul armatei. Nici urmă de KGB la locul catastrofei. Soluțiile tehnice presupun riscuri majore, specialiștii se pronunță, dar se pare că doar pompierii și colonelul patriot sunt dispuși să asume riscurile unei imersiuni în pântecele radioactiv al Leviathanului atomic la confiniile cu o deflagrație devastatoare. Încă o dată, clasa muncitoare e la butoane și-și decide soarta. Tovarășul Tropin pare să nu aibă o altă putere decât cea a mitei guvernamentale, nu câteva sute de ruble în plus ca la Johan Renck, ci apartamente la Moscova și tratament în neutra Elveție! Se aude și un „Tovarăși, totul e voluntar!“, se specifică clar că nu se dau ordine ca în armată, au loc antrenamente cu scufundători în apă fierbinte, se amintește de importanța vieții omenești, se schimbă priviri așteptându-se ca eroul să ridice mâna și să se ofere voluntar. Alexey nu o va face necondiționat tratând direct cu politrucul intervenția sa contra unui tratament în Elveția pentru fiul său. Regizorul va juca această carte a nehotărârii, a balansului moral, pentru a-și credibiliza personajul care altfel abundă de patriotism, descoperindu-și resursele de bun familist, are și orgoliu de pompier și, mai ales, de cetățean sovietic, fiind și descurcăreț în viață, un good guy pe sistem sovietic. În plus, sunt și modelele exemplare, precum Gagarin, care însuflețesc pe cel ezitant, amintind de măreția Uniunii. De asemenea, după o primă șarjă alături de echipa sa de pompieri, după un alt episod cu două ore de maximă expunere, Alexey iese puțin amețit, mai murdar și mai bronzat, deci se poate întoarce pe câmpul de luptă la fel de arătos, deși în jurul său pompierii se prăbușesc ca muștele cu vărsături și fețele arse. Chestiunea delicată a construcției deficitare a reactorului este rezolvată într-o discuție de o naivitate covârșitoare. Inginerul principal este anunțat de tovarășul Tropin că va da socoteală la Moscova, dar că se va alege doar cu o mustrare și nimic mai mult. În replică, cu ochii înotând în lacrimă, acesta îi spune tovarășului că va spune tot adevărul organelor de partid, cum s-a împotrivit grabei de a realiza reactorul în codiții precare de securitate. Tovarășul își debitează și el lecția cum că nu e bine să te pui cu sistemul, care e în fiecare din noi precum radiațiile – mostră de comic involuntar –, și aici urmează replica venită din adâncuri sovietice, informată de propganda: „Sunt un copil al puterii sovietice“, zice tovarășul inginer, cu alte cuvinte, nu pot fi deturnat de la misiunea mea. Lăsând la o parte că nu cu un politruc ar fi avut tovarășul inginer o astfel de discuție, acesta nu ar fi ajuns la Moscova în fața unui înalt for pentru a vorbi liber despre sentimentele și opiniile sale. În fapt, un astfel de dialog ancorează filmul în vasta operațiune de cosmetizare a trecutului stalinist și poststalinist al URSS, împărtășind o viziune melioristă despre o epocă a destrămării URSS, despre minciuna etatizată, secretomania generalizată și regimul dictatorial. Filmul se concentrează asupra actului eroic decis de doi oameni, inițial doar unul, care sunt singurii disponibili – scăpare a scenariștilor – să ofere sacrificiul suprem din devotament și pentru că „altfel explodează reactorul“. Cel care are o criză inițială de lașitate are ulterior și o priză de conștiință menită să-l califice pentru rolul sacrificial. Naivitatea cu care ne este oferit pe tavă eroul nu exclude nicidecum actele de eroism ale celor care au lucrat în preajma reactorului. Există o scenă interesantă în film, singura care iese din clișeul eroizant clasic, chiar dacă bate într-acolo. Colonelul Bois, reprezentant al forțelor armate, se apropie de ceea ce a fost camera reactorului și privește focul nestins, iradiind cu puterea a mii de röentgeni, față în față, ca un fel de provocare, cuprins de fascinație, privire care-l costă viața. Confruntarea unui colos cu o putere inimaginabilă, iată o mică aluzie la un titanism sinucigaș al omului sovietic, o măreție dispusă strategic de regizor, punând față în față omul și puterea pe care credea că o poate controla. În rest, mitificarea merge până la capăt, cot la cot cu melodrama într-o tradiție care le îmbină și le duce mai departe.