cerul tău
nu te uiți niciodată prin așteptarea mea,
mașinile scot zgomote asurzitoare,
am auzit tot:
tare și trist,
apoi am văzut mâinile tale,
totul se termină aici
lacrimile mele dure și reci,
atât am putut eu,
lumea ca o vitrină de vise,
din ea te ridici de fiecare dată,
o să vină și vremuri mai reci
oamenii se rotesc cu viteză,
în jurul fricilor cotidiene
nu mai am timp,
nu a mai rămas,
să nu uiți niciodată nimic
niciodată.
strigăt
vreau să strig tare,
să rup toate barierele,
nu există lumină fără întuneric,
viață fără moarte
sau spații închise fără libertate,
există ființa și carnea mea,
cu palmele și ochii în mâini
spui întotdeauna ceva
vreau să facem o revoluție împreună,
să fugim din noi în fiecare noapte,
să mergem ținând în mână ceva din noi,
strângem în brațe totul
dureros și tandru,
timpul mușcă din interiorul nostru
până aproape de sângele
care dă viață
carne care respiră prin noi.
despre mine
toate lacrimile sunt la fel,
ele nu vorbesc despre neputințele mele,
despre zbaterile mele,
despre vulnerabilitățile mele,
răni serioase din care sângele curge cu putere
toate întâmplările fericite
generează și suferință,
echilibru fragil
peste viața care ne epuizează.
despre zile
de august când căldura își face loc
prin temerile tale,
prin imaginația umbrelor din jurul tău,
și chiar prin moarte
nu este vorba despre revolte
și revoluții,
nu este vorba despre rănile cotidiene,
pe care ochii le proiectează în jurul tău
este despre așteptări și bucurie,
despre lumina pe care o naști în pumni,
despre nașterile viitoare,
despre zgomot și tăcere.
peisaj
geamurile acestui bloc nu se deschid,
lifturile nu merg,
mâinile noastre ridică totul până departe
orașul numără ritmul întoarcerilor,
curge ca o noapte care nu trebuie să se termine,
începe din mine,
se hrănește cu putere,
crește ca un copac,
se apleacă peste zilele în care totul se aruncă,
cartiere în care locuiesc anii în care am fost tineri,
toate ușile deschise spre miezul nopții,
spre luptele în care te ascunzi între halatele albe,
cele mai transparente figuri ale tuturor așteptărilor
noastre.
cu nostalgie
după o noapte ca asta te dezechilibrezi,
uiți anotimpul în care te- ai născut,
uiți anotimpul în care trăiești
liniile trase în jurul tău se șterg,
trec prin fața ochilor tăi doar imagini sparte,
aș fi vrut să nu uiți
după încă o noapte ca asta
te lași pe călcâie și începi să ierți,
avem din ce în ce mai puțin timp,
să iubești simplu și hotărât
dintre toate intersecțiile prin care treci,
cea mai frumoasă încă nu a venit,
niciodată carnea mea nu a fost mai sensibilă,
mai dispusă să își depășească trecerea.
răsărit
când bați cu pumnii în fiecare dimineață
în pereții interiori ai inimii,
se varsă toate gălețile cu apă vie
din mintea ta,
împărțită în neliniște și teamă
până să răsară soarele,
se topesc toate tensiunile,
timpul prezent este uitat,
este sufocat și eliberat,
nici asta nu poți să uiți,
te revoltă definitiv,
până ce scările se sparg
în cioburi mari deasupra ta,
ca niște cruci transparente
și clare.
nu există nimic
stai cu fundul pe plajă
și faci bulgări din nisip,
o să vină și iarna
și peste tine nu o să mai cadă nimic,
se aprind toate,
apoi se sting,
o lume care nu există,
să fumăm și să bem,
să iubim și să uităm,
toate sunt făcute din sentimentele noastre,
să nu ne speriem,
nu există nimic mai frumos,
faci bulgări din nisip,
desenezi cu degetele tale
alte orașe și alte mașini,
alți bulgări din iarbă,
alt timp care trece.
balustrada de la răsărit
rochiile tale colorate îmbrăcate uneori fără sens
gata pentru a fi răscolite de vânt
și cu toate astea, tu ești tot mai singură,
iubirea nu poate să fie încadrată în timp și spațiu
spitalele sunt punctele de refugiu ale disperării,
inevitabil constanța noastră o să ne rătăcească
tinerețea definitiv pe o stradă cu case și copaci
ca într-un ritm infernal al inimii tale
în mijlocul aglomerațiilor lumea o să recompună
totul,
cele mai sigure priviri vor face echilibru prin
furtună.