Ziua Regalității, 10 mai, poate fi sărbătorită nu numai prin participarea la festivități (interzise deja doi ani la rând din cauza pandemiei), ci mai ales, prin recitirea cărților Reginei Maria a României, autoare care a scris întreaga viață povești, legende, versuri, romane și jurnale. Este un fenomen extrem de rar în istoria literaturii mondiale ca o Regină să lase atât de multe pagini, în total peste 30 de volume antume. Presa europeană a remarcat talentul Reginei și a observat tradiția de familie din cadrul Casei Regale românești, tradiție începută de regina Elisabeta, Carmen Sylva încurajând-o de la bun început pe tânăra Maria. Prima carte publicată de Regina Maria a fost Crinul vieții, ediție englezească tipărită la București, în 1912. În prefață, Carmen Sylva scria: „O tânăra mamă, un artist adevărat, povestind o poveste este cea mai mare bucurie din lume“. Memoriile au avut un succes deosebit, cele trei volume din Povestea vieții mele, apărute în 1934-1935, i-au adus un prestigiu mondial.
După aproape o sută de ani de la publicarea romanului Măști, povestea rămâne actuală și incitantă. În contextul pandemiei contemporane, când măștile fac parte din cotidianul sumbru, o carte intitulată „Măști“, este tot mai citită, tot mai apreciată de publicul larg, curios să vadă ce are de spus Regina despre măștile unei iubiri imposibile, aflate sub semnul tragicului. Regina Maria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell (Anglia), părinții făceau parte din elita regalității europene; tatăl – ducele Alfred de Edinburgh, era fiul Reginei Victoria a Marii Britanii; mama – ducesa Maria Alexandrovna, era fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Căsătoria prințesei Maria cu principele Ferdinand de Hohenzollern s-a petrecut la 29 decembrie 1892. Viitoarea Regină sosea într-o țară necunoscută, cu obiceiuri și mentalități noi, cu oameni a căror limbă n-o înțelegea, însă românii au adorat-o de îndată nu numai pentru frumusețea ei, ci și pentru inteligența și faptele de caritate. Regina s-a implicat în multe proiecte, imaginea ei fiind asociată cu simbolul României Mari pentru că Regina a vrut să înceapă războiul de întregire a României, a fost printre soldații răniți, le-a alinat suferința și le-a redat încrederea în izbândă.
Romanul Măști este considerat de Teșu Solomovici proza cea mai reușită.1 Laitmotivul măștii anticipează lumea mistificării, dezontologizarea unei societăți dezaxate în care oamenii ajung doar fețe care poartă măști. Oamenii devin „un lung șir de măști“, scria Regina acum o sută de ani, prevestind mascarada cotidiană în care cu greu mai găsim Oameni și inima curată. „Măști de mort – un șir lung de chipuri albe, tăcute, cu ochii închiși și guri crispate… Mărimile acestei lumi!… Măști… dar oare nu suntem și noi toți măști? Lumea e plină de măști, vii sau moarte. Măști… El însuși, Mihail, arătase vreodată lumii altceva decât o mască? Arătase vreodată soției sale chipul lui adevărat, sau prietenului său, doctorul sau chiar preotului?… Își scot vreodată oamenii masca – de-a binelea…?“2 sunt câteva interogații din romanul Reginei Maria. Alte fragmente reiterează lipsa de autenticitate în relațiile dintre oameni, transformați în niște măști itinerante, în măști mai mult sau mai puțin urâte, mai bine sau mai prost făcute. „Sub aceste măști, măști, ce suntem noi într-adevăr și cui îi pasă de ceea ce suntem?… Stăm noi vreodată să socotim ce sunt cu adevărat vecinii noștri? Ah, nu e vorbă, suntem totdeauna gata să găsim cusur, să judecăm pripit, să punem în mișcare limbile noastre tăioase cu judecăți răutăcioase. Dar găsim vreodată răgaz să ne întrebăm ce se petrece îndărătul numeroaselor măști pe care le vedem? Și avem oare vreme să o facem sau minte de ajuns ca să le pricepem toate?… Mii și mii de măști și nici una de tot la fel cu alta!… Și toate răsuflă, gândesc, văd, lucrează, iubesc, urăsc, suferă, sub același soare ca noi – și noi nu știm nimic din toate astea, suntem nepăsători, lăsători, cinici…?“3 Tocmai pentru că lumea a devenit o mascarada și un labirint al drumurilor și al nonsensurilor din care cu greu reușim să ieșim pentru a înțelege rostul nostru pe pământ, eroul romanului, un profesor, de fapt, un alter ego al autoarei, ne amintește că avem nevoie de repere și de memorie.
Rahel este o orfană care se bucură de prețuirea profesorului său, însă eleva nu își înțelege menirea, nu își cunoaște obârșia, de aceea i se pare că este fără identitate: „Îmi închipui că nici numele meu nu este al meu… Sunt un nimic, sunt nimeni.“4 Deși profesorul o apreciază și îi spune că ea este o „pasăre frumoasă și cântătoare“, ea nu-și găsește liniștea. Doinele despre flori și păsări îi mai aduc alinarea. Dincolo de dramatismul măștilor, doinele sunt căile de eliberare, de exprimare a dorului, a iubirii și a suferinței. Profesorul român Mihail Ianovici este îndrăgostit de frumoasa evreică Rahel, dar nu poate să-i spună. Ea însă se gândește la fantomaticul Zanko spre care ar fi vrut să zboare. Autoarea reușește să pătrundă în psihologia îndrăgostitului și să prezinte drama unei iubiri nemărginite, dar care nu se poate împlini. Abia după plecarea Rahelei, aflăm că profesorul fusese îndrăgostit de eleva lui, fără să-l mărturisească sentimentele. Mentorul și-a dat seama că greșise pentru că nu a avut curajul să-și împărtășească iubirea, însă era prea târziu, Rahel a intrat într-un labirint al autodistrugerii, având ca singur tovarăș o mască, „masca unui mort“, iar marele regret al profesorului era că nu fusese în stare să învingă acel chip mort. Eroina cărții Măști se aseamănă cu pasărea cântătoare, protagonista romanului Pasărea spin, de Colleen McCullough, care nu are parte de iubire, rămânând să-și cânte tristețea în mijlocul tuturor primejdiilor. Singura ei dorință era să fie curată, neîntinată de noroiul lumii și să-și împlinească iubirea. Doar bătrâna turcoaică Zuleiba o mai înțelegea și o prețuia pe Rahel, pe fata care pierduse orice încredere în oameni. Cornul de Aur, unde se înghesuiau vapoarele, Fanarul, Istanbul, Galata, toate aveau alte conotații pentru biata orfană care nu era atrasă de bogățiile urbei, de monumentele vechi, ci de farmecul și măreția răsăritului care îi aminteau de învățătura lui Mihail. Ea prefera cartierul mărginaș de pe coasta dealului de unde putea admira florile și pomii, răsăritul și apusul soarelui, lăsându-se învăluită de vraja peisajului. Din roman reiese drama celei îndrăgostite care își căuta iubirea absolută, ideală. Suferința ei este înțeleasă de Pedro, orbul, pentru care crucea este similară unui om cu brațele deschise, amintind de Omul Durerilor. Ceilalți eroi recunosc superioritatea spirituală a orbului, a acestui profet care vorbește înțelept pentru că Dumnezeu i-a pus mâna pe ochi orbului biblic, iar de atunci orbii, ca Pedro, au viziuni.
Spre finalul ro manului, este o altă scenă semnificativă din care în țelegem zbuciumul sufletesc al orfanei care trecea pe lângă sălile de plăcere și desfrâu, spațiu care o îngrozea, dar supraviețuia supliciului intonând, ca un strigăt de durere, un cântec despre dorul de comuniune cu divinitatea: „La capătul drumului fântâna e străveche,/ La capătul de lume deschis e un portal…/ Sau cântecul regelui care s-a coborât:/ Coroana să-și arunce/ Și mantia de aur/ În fundu-adâncii mări,/ Și inima zvârlit-a/ Mâhnită, obosită/ În fundu-adâncii mări…/ Cum slobod în sfârșit/ Plecatu-și-a genunchii/ Vorbind cu Dumnezeu…“5 Aceste cântece vechi și stranii căpătaseră un înțeles nou. Toată durerea lumii era cuprinsă în tâlcul versurilor cantate de orfana nevoită să-și ducă traiul prin vălmășagul de mișcări și de falduri învolburate, prin mirosul atâtor trupuri murdare, prin duhoarea vinului și a tutunului, dar să rămână fidelă convingerilor ei superioare, să slujească numai iubirii ideale. Din nefericire, nu a putut rezista în acel iad, a avut un moment de slăbiciune care a dus la încolțirea gândului morții. Astfel, a intrat în dansul lui Scani, călăul, în acel dans al morții ca un derviș care plutea între pământ și cer.
Regina a trăit intens și a înțeles că lectura și scrisul au rol terapeutic, a crezut în cuvântul rostit care vindecă suflete. După ce a scris pentru cei aflați pe front sau în exil, pentru cei răniți, după ce și-a împărtășit impresiile din strălucita bătălie pentru cauza României Unite, Regina și-a valorificat talentul scriind romanul „Măști“, un volum care vindecă suferința sufletului. Revista The Spectator, în articolul „Măiastră jocului regal“, recunoștea că „Maria a României (1875-1938), deși puțin cunoscută celor mai mulți cititori de astăzi, a fost probabil cea mai dinamică și mai eficientă Regină Consoartă din secolul 20, și, cu siguranță, cea mai fermecătoare…
1 Maria Regina României, Măşti. Romanul unei imposibile iubiri, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, p. 7.
2 Ibidem, p. 43, 45.
3 Ibidem, p. 229-230.
4 Ibidem, p. 236.
5 Ibidem, p. 287.
Anastasia Dumitru