Vorba lui Raymond Poincaré că totul este luat în bășcălie aici, la Porțile Orientului, a devenit un clișeu al antropologiei noastre culturale și sociale. Este omenește să mai golim un pahar și să rugăm gazda de a fi în continuare generoasă, cu îndemnul „Torna, torna, fratre!“ – considerat a fi prima atestare, în protoromână, a unei stări de confuzie ce ne-ar caracteriza încă de la începuturi. Este de înțeles să se spună și bancuri pe seama unui cuscru al lui Neagoe Basarab (Ștefan cel Mare), dar mi se pare nepotrivit să se scrie într-o revistă că supusul său Neacșu de la Câmpulung a fost un turnător de plăcere, care a devansat (protocronist, aș spune) pe turnătorii din timpul comunismului.
În acest sens, sunt nevoit să citez finalul unui text apărut în urmă cu mai mulți ani: „[…] dacă mergem mai departe cu citirea Scrisorii, nu putem să ocolim plăcerea primei turnătorii înregistrate. […] Să nu citim cum prima dovadă de limbă română este o turnătorie? Să nu vedem că turnătoria asta este țesută din zvonuri și păreri? De ce nu? Durata lecturii și tipul de creier: și de ce nu am merge cu inima mai departe și nu am recunoaște astfel minunile de delațiune din timpurile-reale-comuniste și zvonurile și părerile din care s-a construit un întreg destin de viață, în care ne place să ne legănăm în ceață, decît să ieșim la lumină.Cash și investiții: distribuție de Scrisori Neacșu către tot turistul străin.Personaje: Neacșu și părerea lui.Mișto: este că literatura română fără să-și dea seama s-a construit pe ideea Scrisorii lui Neacșu. Un soi de destin intimist, un soi de descriere a evenimentelor trăite, dar nu în litera lor, ci în interpretarea lor, de ură, bucurie, disperare. Scrieri de început – cronicile – și opere – nu puține – sînt mișto fiindcă îi sare țandăra autorului și dă cu opera în stil“ (Eugen Istodor, „Dilema veche“, nr. 244/ 16.10.2008).
Nu-mi propun să aduc în discuție folosirea improprie a unor cuvinte și logica defectuoasă a câtorva fraze („un întreg destin de viață, în care ne place să ne legănăm în ceață, decît să ieșim la lumină“; „descriere a evenimentelor trăite, dar nu în litera lor, ci în interpretarea lor, de ură, bucurie, disperare“). Mă voi opri doar asupra problematicii de fond, încercând să răspund la întrebările puse în legătură cu turnătoria și, tangențial, să aduc un amendament la afirmația privind scrierile noastre de început, care ar fi „mișto fiindcă îi sare țandăra autorului și dă cu opera în stil“. Nu știu cum i-ar putea sări cuiva țandăra în așa fel încât să dea cu opera în stil. Probabil că aici este vorba despre ceea ce Eugen Negrici numea „expresivitate involuntară“, din moment ce „literatura română[,] fără să-și dea seama[,] s-a construit pe ideea Scrisorii lui Neacșu“.
Aș începe prin a răspunde că prima dovadă de limbă română nu coincide cu o turnătorie. Chiar dacă „am merge cu inima mai departe“ (!), nu am ajunge să vedem cum s-ar contura, din conținutul scrisorii lui Neacșu, „minunile de delațiune din timpurile-reale-comuniste“. În orânduirea socială anterioară, însemna să-i faci „în timp real“ un rău aproapelui tău turnându-l, pe când frazele secrete ale lui Neacșu exprimau și un sentiment de îngrijorată solidaritate al celor din „Ţeara Rumânească“ cu românii de peste munți, puși în fața unui aceluiași pericol extern. În acest spirit, trebuie consemnat faptul că, odată cu rândurile din scrisoarea cu pecetea aplicată pe verso, mai are loc o premieră: denumirea de „Ţeara Rumânească“ înlocuiește „Ungrovlahia“, așa cum era scris numele provinciei în limba oficială, a cancelariilor. Toți românii (inclusiv autorul epistolei) erau încercați de o aceeași spaimă în fața iminentei cotropiri, atât „pe Dunăre în sus“, cât și pe malul stâng al fluviului. Nu trebuie uitat că invazia era declanșată de turci în vremea celui mai mare sultan al lor, Suleiman Magnificul (nu degeaba i s-a spus astfel atât de îndrăgitului personaj al televizomanilor noștri).
Este posibil ca expresia „– Stai, că nu dau turcii!“ să dureze cel puțin tot de pe atunci. Evenimentele petrecute ulterior vor confirma starea de spaimă care îl cuprinsese pe Neacșu: „Împăratul“ care „au eșit den Sofiia“ cucerea Belgradul exact la două luni de la trimiterea respectivei scrisori, după alți cinci ani transforma Ungaria în pașalâc și apoi ataca zidurile Vienei. Această mare campanie europeană a turcilor se înscria în dreptul celei de-a doua dorințe lăsate cu limbă de moarte de Mahomed al II-lea, ce însemna cucerirea Belgradului de la unguri. Prima dorință fusese deja împlinită cu o jumătate de veac în urmă, prin acapararea de la moldoveni, grație lui Baiazid II, a Chiliei şi a Cetăţii Albe. Așadar, în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după o perioadă de relativă „bună vecinătate“ cu turcitul sud al Dunării, evenimentele care vor tulbura „Mitteleuropa“ în următorii ani sunt anunțate, ca o prevestire de furtună într-o perioadă de relativă acalmie, de Scrisoarea lui Neacșu. Nici pe plan intern lucrurile nu vor sta mai bine și ele întăresc convingerea că Neacșu nu făcea turnătorie din plăcere. Astfel, „lotrul“ Mehamet beg, care îl ajutase pe „Băsărăb“ să ajungă la tron, îl izgonea pe Theodosie după jumătate de an de domnie, instaurând, pentru scurtă vreme, administrația turcească, cu pașale și subpașale.
Consider că suita acestor evenimente demonstrează faptul că respectivele „zvonuri și păreri“ au fost transmise în mare grabă de Neacșu spre Brașov nu din „plăcerea primei turnătorii înregistrate“. Câmpulungeanul era încredințat că îi poate ajuta pe cei de dincolo de munți, care tremurau ca nu cumva să vină peste ei turcii, pentru a celebra, în interiorul bogatei cetăți a Brașovului, centenarul ultimei ei cotropiri din partea lor. Ceea ce auzise Neacșu nu a fost ciupit la un pahar de rachiu din prună argeșană, ci reprezenta o „prioritate informativă“ culeasă, cum s-a putut mai bine, de dincolo de Dunăre, de la peste zece poște distanță. Pe cei care nu știu cât înseamnă zece poște, trebuie să-i informăm că ele însumează astăzi o nimica toată, de exemplu frumoasa distanță din capitală până la Poiana Brașov.
Este posibil ca Neacșu Lupu – „sudeț“, adică un fel de primar – să fi fost nevoit de a juca rolul unui „corespondent informator“, întrucât fusese implicat într-un proces legat de datorii cu negustorii brașoveni, consemnat cu zece ani înainte în niște registre. Și mai este posibil ca acest „corespondent voluntar“ să fi pus deoparte („cash și investiții“) un florin și câțiva aspri în acele aspre vremuri. Dar este sigur faptul că tehnica spionajului funcționa în acea vreme ca oricând și oriunde. Împreună cu Negre, ginerele său, Neacșu făcea parte dintr-o rețea (nu dintr-un clan) care unea Nicopole cu Viena prin importantul centru de tranzit Brașov. Pentru cine riscă să facă vreo confuzie, trebuie să precizez că Nicopole nu este de undeva de pe lângă Ploiești și că nu are legătură cu lumea interlopă de astăzi, ci este numele unei localități din apropierea Plevnei. De asemenea, menționez că Neacșu de la Dlăgopole (în original, în textul său) fusese și un mic negustor de pește, nu… pește. Istoria ne învață că la Nicopole se dăduse, cu mai bine de un veac în urmă, o mare luptă a coaliției din Europa Unită de pe atunci împotriva turcilor (luptă soldată tot cu un eșec, chiar dacă numele localității ar putea fi tradus prin „orașul victoriei“).
„Argeșul este locul cel mai românesc din România“, afirma Nicolae Iorga, și putem considera 1521 ca fiind un an astral pentru cultura română. Atunci s-a petrecut o schimbare de ștafetă între Curtea de Argeș și Câmpulung, transmisă simbolic și sub privirile suferinde ale lui Io(an) Neagoe Basarab, care se stingea la nici trei luni de la cele puse pe hârtie de Neacșu Lupu. Odată finalizate Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, cultura noastră medievală putea trece, în lunile de vară ale acelui an, „pe Argeș în sus“, de la culmea scrisului în limba slavonă la izvoarele scrisului în limba română. Dar, odată cu cele aproape două sute de cuvinte (în marea lor majoritate de origine latină) ale lui Neacșu, ștafeta trecea la toți românii de dincolo de munți. Spun aceasta deoarece diaconul Coresi tipărea la Brașov, peste 40 de ani, Tetraevangheliarul, în al cărui epilog pomenea numele de Johann Benkner. Se ducea astfel o altă ștafetă mai departe, prin fiul destinatarului scrisorii trimise din Câmpulung. Acesta era prezentat de Coresi ca fiind sprijinitor al scrierilor în limba română (îl ajutase pe diacon să tipărească și Întrebarea creștinească, adică traducerea Micului Catehism lutheran). Împreună cu alți doi sași – judele Johann Fuchs și cunoscutul predicator lutheran Johannes Honterus – Johann Benkner junior, care știa bine limba română, a întemeiat în cetatea de la poalele Tâmpei prima „moară“ de hârtie din spațiul românesc. Ilustrative sunt vorbele pe care diaconul Coresi le citează în epilogul de la Tetraevangheliar: „[…] mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limbă striină…“ Prin urmare, nimic nu s-a construit fără a se fi băgat de seamă.
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hans Benkner este considerată actul de naștere al limbii române. Într-adevăr, ea reprezintă un astfel de act, scos „oficial“, dar nedatat, în prima capitală a Țării Românești (țară pomenită ca atare în text), mult timp după nașterea și botezul românilor. Chinurile facerii nu i se prea cunosc, dar îi este sigură căderea într-o lume vitregă, de la Porțile Orientului, unde totul se ia în bășcălie. Ceva din suspinele ei înăbușite în fașă a fost transmis prin grabnica știre a lui Neacșu – așa, printr-un „soi de destin intimist“ –, fiind auzit și în alte regiuni românești. Puțin mai târziu, înțeleptul Miron Costin emitea reflecția: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și de suspinuri“. Cred că lucrurile acestea sunt mult mai importante în a fi consemnate decât a emite păreri despre turnătoria de plăcere a lui Neacșu Lupu. Dar asta devine după facultăți, adică după „durata lecturii și tipul de creier“. I pak, la o jumătate de mileniu de la cele roditor întâmplate în anul astral 1521, multă sănătate din partea lui Neacșu din Câmpulung! Și Dumnezeu să ne bucure!