„Nu poate orișicine să găsească centrul unui cerc,
ci numai acela care știe să o facă.“
Aristotel
A fost o vreme când datorită exceselor religioase, Diavolului i s-a acordat o mult prea mare importanță, ajungând să fie văzut peste tot, astfel încât încercarea de a-l stârpi nu a făcut decât să-i potențeze puterea dușmanului Cerului. Sătul de hidoasa și subterana-i imagerie, omul a deschis larg fereastra modernității, aerul nou al libertății scoțându-l pe Diavol afară și trimițându-l direct la groapa de gunoi a istoriei. Concediat, lipsit de credibilitate, Diavolul a fost, treptat, ignorat și, în cele din urmă, complet uitat.
Departe de a fi separate, cele două extreme sunt cât se poate de legate, de vreme ce primul tip de exagerare a condus la al doilea tip de exagerare. Astfel, a-l băga prea tare în seamă pe Diavol ori a-l ignora complet înseamnă a-i face jocul, a-i face pe plac Diavolului, care excelează în jocul de-a „alba-neagra“ ori de-a „baba oarba“, ceea ce e același lucru, câtă vreme extremele sunt întotdeauna oarbe și nu pot vedea. De aceea, cea mai mare greșeală pe care o putem face, așa cum ne avertizează C.S. Lewis la începutul cărții sale, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, e de a ne situa într-o extremă sau alta, de ambele slăbiciuni profitând Diavolul.
Generalizând observația lui Lewis, putem afirma chiar mai mult, și-anume că ne situăm de partea Diavolului, ori de câte ori deviem din arhimedicul centru spre oarbele extreme, ignorând, cum ar spune Aristotel, virtutea căii de mijloc fie prin exces, fie prin insuficiență. Cum singurul lucru care poate vedea e ochiul din centru, pe care Diavolul nu-l posedă, iată-l nevoit să umble pe la periferie, pe la extremități (specialitatea lui), căznindu-se să spargă centrul în dihotomii/tabere conflictuale care se neagă reciproc. E bine să ne amintim în acest sens că însăși etimologia cuvântului diavol, provenind din grecescul diabolos, care înseamnă a diviza, a rupe legăturile (cu centrul/unitatea), dă seama de instrumentul preferat al Diavolului, cel al diviziunii, a cărui maximă, Divide et impera, dezvăluie clar modul lui de operare.
Diavolului, deci, care e un mare mincinos, îi putem atribui pervertirea auritei căi de mijloc, a acelei aurea mediocritas, căreia i-a schimbat sensul, ințial pozitiv, de moderație, dreaptă sau justă măsură, în unul negativ, peiorativ, șoptindu-ne zeflemitor la ureche că linia de mijloc între extreme nu e decât apanajul mediocrității, calea celor mulți – a mediei, a majorității. Mare sforar! Mare eroare! Căci la o privire mai atentă observăm că însăși media/majoritatea e supusă la bili tății, situându-se mereu într-o tabără sau alta, dedată cum e exagerărilor de tot felul, „sărind calul“ și deviind din arhimedicul centru de aur.
Poetul latin Hora țiu vorbește în „Ode“, încă din antichitate, de această aurită cale de mijloc, de semnând cu ea măsura, pro porția de aur, mediana între două prăpăstii sau abisuri, pe care sufletul nostru trebuie să pășească atent pentru a nu se dezechilibra și cădea în extreme, ceea ce arată că de-ndată ce exagerăm dăm de Dracu’. Și prinși în sciziunea extremelor conflictuale, pășim pe terenul de luptă al Divizorului, domeniul lui predilect de acțiune, din care iese mereu învingător. Căci nesuportând Centrul, deoarece nu-l poate nimeri direct, ci doar lateral, pieziș, prin deviere sau polarizare, iată-l ridicând la rang de adevăr mincinoasele extreme și, ațâțându-ne unii împotriva altora, prin parțialitate și partizanat, adică prin depășiri de „măsură“, ne îmboldește să ne nimicim, ca un stăpân absolut al Nimicului ce este.
Adică al timpului, al istoriei – ca ireversibilă mișcare de de gradare, contradicție și (t)eroare. Oare nu vorbesc toate tradițiile (chineză, indiană, greco-romană sau creștină) despre acel „atentat“ la centrul ontologic, la centrul de aur al ființei, soldat cu „căderea“ din acea altă stare de existare, numită generic paradis sau „vârsta de aur“ a nestricăciunii, când nu existau diviziuni sau tabere opuse, conflictuale? Dar și-a băgat Dracu’, cum i-au zis creștinii, coada și, născocind cu ea metoda diviziunii, ne-a scos de pe orbita auritului centru, făcîndu-ne să părăsim mișcarea circulară pentru cea în „săgeată“, în linie dreaptă cu care ne tot scoatem de-atunci ochii. Și cum ar putea fi altfel când întreaga „filozofie a Iadului“ pleacă, spune Lewis, de la axioma evoluționistă a competiției, conform căreia „a fi înseamnă a fi în competiție“? (p.85). Bazată pe excluziune și diviziune, pe „al meu“ și „al tău“, competiția cultivă de veacuri mărul discordiei și conflictului dintre oameni, în care fiecare „eu“ se luptă cu un alt „eu“, sfredelindu-se reciproc.
Diavolului i-am putea, deci, spune, cu un cuvânt mai nimerit, Sfredelin, grație capacității lui nemaiîntâlnite de a sfredeli, găuri, diviza, vida sau nimici totul, pariul lui străvechi fiind acela de „a-i lua omului sufletul, fără a-i da nimic în schimb“. (p.46) Cum acest „pariu“ s-a perfecționat de-a lungul secolelor, cunoscînd multiple revizuiri, deoarece Diavolul evoluează, fiind însăși chintesența evoluției, așa s-a ajuns ca Sfaturile lui Sfredelin să ia forma unor „învățături“ demne de urmat de ucenicii „Înaltului Colegiului de Pregătire a Tinerilor Ispititori“. Despre importanta misiune a acestui Colegiu aflăm la sfârșit, când Sfredelin, prezentând un raport anual de activitate cu privire la racolarea sufletelor în Iad, face următoarea închinare: „Iminența voastră, distinse Scârboșenii, dragii mei Împielițați și Necurați, iubiți Diavoli: Ridic paharul în cinstea Decanului Balelungi și a Înaltului Colegiu!“ (p.180).
Terminată nu cu mult înainte de a muri, satira lui Lewis, Sfaturile, ni-l înfățișează pe Sfredelin, tartorul expert în câștigarea sufletelor oamenilor pentru „Tatăl din Adânc“. Ea cuprinde 31 de scrisori, adresate nepotului său, Amărel, proaspăt absolvent al Colegiului cu pricina. Aflat la prima misiune, acesta are nevoie de ajutorul și vasta experiență a unchiului său care îi dezvăluie, „cu afecțiune“, cele mai subtile și avansate tehnici de ispitire.
Pentru a nu ne-ncurca în hățișul lor, să spunem de la bun început că întrucât operatorul logic al Diavolului este negația, atunci strategia fundamentală, ce circumscrie totalitatea tehnicilor de manipulare, implicând negația, va fi răsturnarea, adică inversarea sensurilor inițiale, răsturnarea lor cu „susul în jos“ și „josul în sus“. Cea mai tipică răsturnare, generatoare de confuzie și eroare, e inversarea interiorului cu exteriorul, respectiv a centrului cu periferia. Dat fiind că omul are mai multe învelișuri, văzute ca o dispunere de cercuri concentrice, în care cel mai aproape de centru, de interior, e voința (inimii), iar cel mai departe e fantezia/închipuirea, tangentă cu exteriorul, la mijloc fiind intelectul, tot efortul lui Amărel, călăuzit de Sfredelin, va consta în deplasarea virtuților spre exterior, spre cercul fanteziei/închipuirii, pentru a fi diluate și lipsite de materializarea voinței, concomitent cu mișcarea inversă, de deplasare a viciilor spre interior, spre centrul voinței, pentru ca acestea, îmbibate de voință, să se materializeze și Răul să se întrupeze.
Pe acest tipar se grefează toate celelate răsturnări, luând naștere o lume strâmbă, deformată și falsă, una cu capul în jos, așa cum este materialismul (falsă realitate), relativismul (falsă obiectivitate), competiția (falsă evoluție), consumerismul (falsă plăcere), ordinarul (falsă percepție), posesiunea (falsă proprietate), democrația (falsă egalitate), istoria (falsă perspectivă), timpul (falsă devenire) și moartea (falsă evidență).
De altfel, în duelul sau dihotomia viață-moarte, instaurată de Diavol, ultima lui răsturnare are în vedere triumful morții asupra vieții, prin inocularea credinței că moartea e ultima realitate în care sfârșesc toate și că, prin urmare, nu există ni mic. Iată, îți va șopti el, unde sfârșește totul! Aceas tă ultimă răsturnare se bazează pe inversiunea subiectivului cu obiectivul și viceversa – o variațiune pe tema străvechii inversiuni interior-exterior. Negând viața, prin afir mația/revelația morții, această răsturnare face din materialitatea morții un adevăr obiectiv, bazat pe datele sim țu rilor, iar din spiritualitatea vieții un sentiment subiectiv, iluzoriu. Re gula generală e ca trăirile po zitive, de frecvență înaltă, cum ar fi bucuria, frumusețea persoanei iubite sau a cerului senin, să fie considerate su biective, iar trăirile negative, de frecvență joasă, cum ar fi urâțenia, durerea, groaza, să fie considerate adevărate, obiective. Astfel, „când cineva se naște, sângele și durerea sunt <<adevărate>>, iar bucuria doar un punct de vedere subiectiv; când cineva moare, groaza și urâțenia sunt «adevăratul chip al morții»“ (p.145). Manipulând, deci, trăirile omului și atașându-le când unui sens, când celuilalt, Diavolului nu-i e prea greu să-l facă pe om „să judece emoția pe care o simte la vederea rămășițelor omenești ca pe o revelație a realității, iar reacția în fața unui copil fericit sau a unui cer senin ca pe un simplu sentiment“ (p.146).
Scoțând sufletul omului din centrul lui ființial, ce-l proteja tocmai prin plasarea în mijlocul, în inima lucrurilor, Sfredelin îl corupe, polarizându-l, divizându-l și fărâmițându-l în mii de bucăți, pentru ca, separate de trunchiul-sursă, așchiile sufletului să se prăbușească în neant, ca niște meteoriți deviați de pe orbită. Înțelegem astfel mai bine rațiunea pentru care, dacă Dumnezeu s-a definit ca fiind „Cel Ce Este“, Diavolul ar putea fi definit ca fiind „cel ce NU este“. Căci, parafrazând un celebru raționament einsteinian, potrivit căruia doar lumina este, întunericul nefiind decât gradul de îndepărtare de lumină sau absența luminii, tot așa, Diavolul NU este, el nefiind decât gradul de îndepărtare de Dumnezeu sau absența lui Dumnezeu.
Asta nu înseamnă că Diavolul nu există, el există, asemenea întunericului, doar prin datele materiale ale simțurilor, dar nu este, nu are Realitate. De aceea, a ne lăsa „prinși“ în rețeaua de margini de un tip sau altul a Divizorului, înseamnă a cădea în extremitățile datelor materiale și oarbe ale simțurilor, „pactizând“ cu ele.