„Adio, fantasme” lucrează pe un material aparent banal: întoarcerea naratoarei Ida Laquidara de la Roma – unde e căsătorită de 10 ani și unde se ocupă, la fel ca Nadia Terranova însăși, cu scrierea unor „povești adevărate ficționale“ difuzate la radio – în orașul sicilian Messina, unde trebuie să facă selecție în lucruri, înainte ca locuința familiei să fie renovată; confruntarea acesteia cu mama și, deloc banal, cu drama dispariției tatălui, în urmă cu 23 de ani. Profesor de literatură greco-latină, bolnav de depresie și afazie, tatăl dispare într-o dimineață la ora 6:16 fără urmă, părând că s-a evaporat și – urmând circuitul apei – că s-a lichefiat în natură, infiltrându-se în acoperișul casei, în pereți, bolborosind prin țevile caloriferelor. Cerul Messinei – imagine inversată a mărilor Ionică și Tireniană ce-și dau întâlnire în sudul Italiei – toarnă ploi în mod expres, s-ar zice, peste acoperișul-terasă al casei în care adolescenta Ida și mama trăiesc singure, având în vedere că, deși Sicilia e „insula fără apă“ în care se tot dezbate despre cum pot fi create apeducte eficiente, apa nu le dă pace celor două; ea se infiltrează peste tot în text. Mirosul de apă stătută, adus de rafale de vânt și aburi, e un mesager al tatălui. Înainte să dispară, ghemuit în pat și cu căștile conectate la radioul oprit, tatăl are în pupile „ceva similar cu apa care picură din calorifere“ (p. 158). Scriitoarea creează pasaje ambigue, cu valențe de thriller psihologic, de literatură de mistere și care, în fapt, sunt comentarii metaliterare despre kitsch, despre literatura motivațională, despre hibridul biografism-ficționalitate. Sunt interogații asupra măsurii în care transferul între viață și ficțiune poate funcționa și dinspre literatură spre trăire, naratoarea întrebându-se dacă, pornind de la ficționalele sale povești adevărate, nu ar putea transfera asupra alegerilor de viață „un pic din omnipotența scrisului“ (p. 236). Sunt interogații despre felul în care ne raportăm la literatură. Terranova se declara într-un interviu înfricoșată de revizionismul aplicat literaturii de political correctness, care cere o identificare totală între ceea ce citim și modul în care trăim, între etic și estetic, de ideea că lecturile trebuie alese în funcție de etica autorilor. Dacă ne comportăm bine inclusiv în literatură, autori și cititori deopotrivă, nu mai avem unde să ne confruntăm cu temerile, cu instinctele, cu ceea ce ne definește. Mitul – care înseamnă inclusiv lucruri cumplite, insolubile, vezi și cultura greco-romană în care e specialist tatăl dispărut – e indefectibil legat de condiția umană, și el continuă să subziste prin literatură. Nu te poți raporta nici măcar la propria literatură ca la o carte tehnică despre cum să-ți corectezi viața. Literatura, fie ea „producție proprie“, nu are această funcție utilitară.
Marcă a scriiturii feminine, Adio, fantasme vorbește despre corp ca instrument de cunoaștere, de schimb, de ființare. Adolescentă, Ida constată că începe să etaleze ceea ce tatăl nu mai deține: un corp. Așezat între ea și insulă, corpul zvelt al mamei, care vine să o întâmpine în port, îi permite Idei revenirea la Messina. În același timp, corpul e locul negării. Confruntându-se cu fragilitatea psihică a soțului, apoi cu dispariția lui, mama învață să îndure „negarea corpului“. Urmare a primei experiențe sexuale, petrecute la întâmplare, adolescenta Ida achiziționează o aserțiune pe care și-o va repeta în timp: „dacă i se întâmplă corpului, nu s-a întâmplat cu adevărat“ (p. 101); femeia matură din prezent trebuie să admită că, în relație cu soțul ei, corpul nu mai e un mijloc de comunicare, între ei dormind acum „dicționarul ăla neutilizat“ (p. 17). Construcția de suprafață a romanului – cărămizile aparente – e constituită de relația mamă-fiică, de războiul purtat între cele două în timp, pe bază de tabu-uri, de gânduri parțial formulate și adresate. Spre fundație, textul marchează puncte de vedere privind autodeterminarea imaginației. „În momentul acela am înțeles ce înseamnă cu adevărat o mamă: ceva de care nu te poți adăposti. Se spune că o mamă dă totul și nu cere nimic. Nimeni nu spune că ea cere totul și dă ce nu cerem“ (p. 107), notează Ida, gândind că ea și mama ei sunt doi copaci plantați în perioade diferite și doar întâmplător mamei „îi venise rândul să crească prima“ (p. 89). Întâmplător, unii sunt copii, alții părinți. Accedem la imaginație și descoperim lumea doar individual, doar în propriile condiții, chiar dacă uneori cu prețul suferinței, al traumei.
Asistăm, în acest roman economic în cuvinte, la o împletire de fantastic, simbolism și realism redat prin fluxul psihologiei avariate a unei femei în imposibilitatea de a depăși ora 6:16 am la care tatăl a dispărut. Tonul obsesiv la limita nebuniei e convingător, chiar dacă el poate provoca extenuare și chiar ostilitate cititorului, Ida revenind în buclă asupra dramei ce o împiedică să se maturizeze, să iasă din coconul egocentric al durerii care o face să vorbească despre „pământul acela străin numit durerea celorlalți“ (p. 210). Introspecțiile, plonjările în trecut sunt întrerupte de scurte capitole numite „Nocturne de după-amiază“ sau „Pe vecie (ca o nocturnă)“, care articulează textul, conferindu-i o muzicalitate de partitură complexă. Ele conțin scene onirice, coșmaruri, în care inconștientul acționează, în contiguitate cu imaginația, ca un agent activ ce reconfigurează, rescrie trecutul. Tatăl absent bântuie scriitura. Nu știm dacă el s-a aruncat cu adevărat în mare, murind „în locul de care aparținea cel mai mult – apa“ (p. 183), nu știm dacă ce vede Ida e o himeră a lui ori o „creatură aproape reală“ care „urcă dinspre mare“ (p. 199). Textul scoate uneori la iveală indicii derutante, de pildă faptul că locuința familiei se află la intersecția dintre străzile Colapesce și Fata Morgana. Rostite de o naratoare al cărei prenume, Ida, duce cu gândul la una dintre fiicele lui Oceanos și al cărei patronim, Laquidara, e neaoș sicilian, dar ales probabil și pentru tensiunea paronimică față de liquida(ra) și poate de lapidaria, cuvintele par deshidratate de sens și resemantizate, dau textului un aspect arid și acvatic deopotrivă. Suntem oricum în plină geografie simbolică a confluențelor cu „apele“ grecești. În timp de traversează la început marea spre Messina, Ida alege un punct între Scylla și Charybda – poziționați de-o parte și de alta a strâmtorii – pe care îl țintuiește cu privirea. Ne spune că a găsit, la final, „ca o zeiță bicefală“, traversând marea în sens invers și evitându-i pe cei doi monștri homerici, o a treia cale (cea aproape imposibilă) de intrare în timp și de trecere de la ora 6:16 am, unde părea fixată pentru vecie, la 6:17 am.