Născut în 1941 la Anvers, în Belgia, dar trăitor de ani buni la Paris, autor a zeci de volume, laureat a numeroase premii, printre care şi Premiul International ,,Lucian Blaga“, tradus în mai multe limbi, Werner Lambersy este o veritabilă personalitate literară. Cel care a scris Maeştri şi case ale ceaiului, Arhitectura nopţii ori Jurnalul unui ateu provizoriu, una dintre cele mai importante voci ale poeziei europene contemporane, ne propune, de fiecare dată, un discurs profund şi de o infinită poeticitate despre ființă și neființă, despre moarte şi viaţă şi iubire, adică despre noi înşine. Aşa cum o face în poemul de faţă.
Un drum al crucii îndrăgostit
(lui Jean-Claude Tardif)
Prima oprire
C-un strigăt
Cu unul singur am
deșteptat
Văile-adânci
Ale inimii tale
Și apele lor sălbatice
Mi-au răspuns
A doua oprire
Apasă greu
Pe umărul cuvântului
Tot ce-i numit
Mult mai greu
Decât ceea ce
Nu-i
Dar e cu prețul
Puterii sale
A treia oprire
Ușa
Veșmintelor tale
Deschisă-i
Și obloanele
Pupilelor
Peste priveliștea
Dimineții
Dar eu m-am înstăpânit
Pe nemărturisita
obscuritate
A patra oprire
Plăcerea ta își umflă
Pânzele
Sub vântoasa oceanului
Dar ele știu doar s-alerge
Spre orizont
Și-acestuia nu-i pasă
De ele
A cincea oprire
Când rostesc emfatic
Singurătate
Ea nu există
Căci cine-ar putea
s-o învingă
Sau uitării s-o dea
Dacă nu rana din
Sufletul meu
Pe care încearcă s-o-nchidă
Drumul încâlcit al
Poemului.
A șasea oprire
Ceea ce spune plăcerea
Nu are nume
Când eu o strig
Sau când tu o implori
Spre altceva privește
Aiurea
Și-ntorce spatele
Să nu vadă
Ce lasă în urmă
A șaptea oprire
Trupul tău
Folosește-n dezmierd
Cuvinte
Pe care gândirea
Nu le cunoaște
Și tu faci să se-nalțe
Puhoaie de ne-nchipuit
Despre care doar
spuma valului
Și marea vorbesc
Între ele.
A opta oprire
Ce știi tu
Despre lacrimile mult
mai fecunde
Decât sămânța
Dacă nu
Ceea ce doar tăcerea
Femeilor lasă să știe
Sărăturile
Unde marea
Se odihnește lângă
estacadele
Pielii
Ochiul ciclonului
Dormind sub zecile
de mii
De opercule
Închis între faguri de miere
A noua oprire
Că nasc atâtea păsări
Din pântecul fecund
Al copacilor
Te bucură
Căci doar astfel o adiere
Îți trece deasupra
Timp
De-o fulgerare de aripi
Spre un insesizabil azur
Aici cireșu-nflorit
Al pupilelor tale
Și-acolo
Roșul stejar al dorinței
Ne cade pe genunchi
cerul
De fiece dată.
A zecea oprire
Conclav
De țipete scurte
Precum ai chema
Păsăretul
Atunci când grăunțe
i-arunci
Peste gard
Uneori păunii
Rotind
Pe coama acoperișului
Și carnea
Desfășurându-și
Amurgurile
Iar în străfunduri
Copilul tenebrelor
Căruia nimeni
Nicicând
Nu-i aude chemarea pierdută
A unsprezecea oprire
De focul stelei căzătoare
Se mântuie focul
Din zorii-ceputurilor
Cade în zori
Mana cerească
Aliment luminos
Pe care nici-o foame
Nu-l poate sfârși
În vreme ce
Luntrile noastre devoră
Imensitatea!
Căci trupurile ne
Sunt dâre
Pe care le-mprăștie hula
Vântoase-atingând
Tivu-nspumat
Al frumuseții obscure
A douăsprezecea oprire
Oricât ar fi de mică
Moartea aceasta
Misteru-îi rămâne
același
Iar tunica
Pe care și-o dispută
ardorile
De goliciune ta
A fost sfâșiată
Abandonul tău
Precum apa fântânii
Așteaptă
Să ne-aplecăm
Spre oglinda tenebrelor
A treisprezecea oprire
Din pieptul meu
Pân’ la colinele sânilor
tăi
Un cântec
Își chiamă mieii
Să pască iarba sălbatică
Iar noi abia
dacă-apucăm
A-i cunoaște doar
asurzitorul
Ecou
Pe fruntea nopții
Ceru-și așează
Cununa de spini
Doar Orfeu, se spune,
Ar mai putea încânta
Acestă-nfiorare
din urmă
Dar fiece fărâmă
de suflet
Îi păstrează durata
A patrusprezecea oprire
Și tu te întinzi
Ca o lungă aversă
Pe piatra uscată
A clipei ce trece
Făr’ sa se piardă
În pământul mănos
Al nemuritorilor
Te cobori
Limpezi pânze
Freatice se-adună
În grotele tale
În mângâiere
izvorul își află mereu
un nou început.
Prezentare și traducere de Horia Bădescu