Mici insule de libertate

În Colecția „Memorii la Cartea Românească“, Alexandru Teodorescu publică al treilea volum al său din acest gen – Insula Rosetti. Primele au fost Celula de minori (Cinci ani în temnițele și lagărele de muncă forțată ale României comuniste) și Tenebre și lumini (În pânza de păianjeni a Securității). Alexandru Teodorescu, acum în vîrstă de 85 de ani, a avut o biografie care, deși nu s-a înscris în firesc, a fost totuși asemănătoare cu cea a unor congeneri ai săi ori a unor tineri români născuți ceva mai devreme, trecuți încă de la o vîrstă fragedă prin închisorile comuniste din care au scăpat la mijlocul anilor ’60. Aceștia au reușit, în anii palidei „deschideri” a regimului totalitar, să-și împlinească formația intelectuală, să se bucure de razele de lumină slabe care au trecut printre gratiile sistemului represiv și au început să se stingă treptat începînd din 1971, continuînd mai rău cu 1974 și tot mai accelerat cu 1977, pentru a pieri definitiv în ultimul deceniu ceaușist. Din fericire pentru el, Alexandru Teodorescu nu a trăit acest deceniu, emigrînd în Germania în 1977 și continuînd acolo o carieră de profesor. Autorul memoriilor a fost arestat pentru că a făcut parte dintr-o organizație anticomunistă a elevilor, ai cărei membri, încă minori, au fost arestați în 1959. El a petrecut 5 ani de închisoare și muncă forțată, fiind eliberat, ca mulți alți „bandiți”, în 1964. Alexandru Teodorescu a reușit să-și completeze studiile liceale, să absolve și Facultatea de Limba Engleză și să ajungă profesor de această limbă la liceul pe care-l frecventase înainte de arestare, „Matei Basarab”, din București. Peste puțini ani, o repartiție în București a unui profesor și cu „dosar prost”, n-ar mai fi fost posibilă. Dar faptul că era cunoscut în liceu ca un „pușcăriaș” i-a întunecat primii doi ani. Apoi a avut o altă șansă considerabilă: a ajuns la Liceul Rosetti, devenit brusc „liceu pilot cu predare în limba engleză”. Ministrul Învățămîntului de atunci, Mircea Malița, se interesa personal de acest proiect, greu de imaginat cu foarte puțină vreme înainte și chiar imediat după. Așa cum știm, în 1977 liceele și-au schimbat complet tipul. În loc de „real-uman” au devenit, cele mai bine cotate, „mate-fizică”, doar cîteva de filologie-istorie și altele, mai puține, între care și „C. A. Rosetti”, de chimie-biologie. De proiectul-pilot s-a ales, evident, praful. Dar cîțiva profesori și cîteva promoții de elevi au avut norocul să facă parte din această insulă de libertate care dă titlul cărții lui „Alec”. Fiecare profesor și elev avea un prenume englezesc cu care i se adresau ceilalți. Lucru greu de conceput în toiul aplicării „tezelor din iulie” (1971). Am făcut eu însumi parte dintr-un experiment, dar la matematică, în gimnaziu. Experimentul viza doar o clasă (din două paralele), cu program intensiv și teme avansate la această materie. Minunea a ținut doar trei ani școlari, între 1973 și 1976. Dar noi, cei cuprinși în ea, am profitat oarecum de „insula” noastră și chiar programa de matematică, emancipată parțial după aceea. Experimentul Rosetti a fost mult mai radical. Alexandru Teodorescu, precum și elevele sale au avut mult de cîștigat în urma lui. Aș zice că memorialistul a plecat la timp (20 mai 1977). Peste numai o lună, ar fi devenit un simplu profesor de engleză, materie tot mai ignorată, redusă la două apoi la o oră pe săptămînă, într-un liceu de chimie-biologie. Și să mai fi îndrăznit să-și cheme elevele May, Patricia sau Mary! În liceul pe care l-am făcut (Mate-fizică „Mihai Viteazul”), Doina Iliescu, brava noastră doamnă de engleză, poreclită cu simpatie Woody, a încercat să ne numească în engleză pe fiecare, dar a trebuit să renunțe, tacit dar ferm oprită, după numai un trimestru. N-a fost chip să fiu Richard. Dintre absolventele promoției 1977 și ale lui Alexandru Teodorescu, două își alătură amintirile cu ale lui „Alec”: Irina Horea, alias „Patricia”, și Carmen Săndulescu, ambele devenite traducătoare din limba engleză, dovada vie că experimentul de pe Insula Rosetti a fost unul reușit. Ce-ar fi fost dacă bruma de normalitate din anii ’70 ar fi continuat? Poate am fi avut mai mulți intelectuali marcanți, poate și revoluția, cînd a fost să fie, ar fi produs mai puține victime. Însă insulele de libertate, mici, puține, cum erau, s-au scufundat complet. Memoriile lui Alexandru Teodorescu și ale elevelor lui sînt excelent scrise. Ele sînt pline de detalii de mică istorie și descriu adecvat vremuri grele și schizofrenice, în care fiecare și-a căutat insula. Le-aș recomanda oricărui elev de liceu de azi și de mîine, alături de alte cărți, precum Muzici și faze ale regretatului Ovidiu Verdeș. Acestea pot instrui fără morgă și pedanterie, arătînd un adevăr asupra căruia istoricii nu zăbovesc.