Cel mai recent volum de poeme semnat de Mircea Bârsilă, Strigătul din oglindă (Editura Limes, 2026, 112 p.), construiește un univers al degradării lăuntrice și al melancoliei metafizice, în care existența apare ca o succesiune de praguri, închideri și dedublări. Discursul liric se desfășoară într-o atmosferă crepusculară, dominată de sentimentul epuizării interioare și al exilului din realitate, dar și din sine. Poetul cultivă o imaginație simbolică de mare densitate, în care obiectele cotidiene, animalele, plantele sau detaliile domestice capătă funcții alegorice și participă la dramatismul unei conștiințe aflate sub presiunea timpului și a morții.
Poemul de deschidere, Ora închiderii, enunță una dintre temele de bază ale volumului, aceea a claustrării într-un spațiu al falsității și al ruinării spirituale, cînd „se apropie ora închiderii printre sticlele goale/ și celelalte minciuni ale orașului“; această imagine nu mai desemnează doar sfîrșitul unei zile, ci un moment-limită al condiției umane: „Vai nouă:/ parcă am fi niște tei cu ferestrele sparte./ Niște prepelițe izgonite de peste tot: din ouă, din cuiburi,/ din lanurile de grîu și din pîini.“ Imaginile suprarealiste, la care se adaugă o criză a limbajului („toate părțile/ de vorbire – ale gramaticii din cugetul nostru –/ s-au curbat, una cîte una, în spațiu“), amintesc de filonul bacovian al liricii lui Mircea Bârsilă, despre care s-a mai vorbit. Tonul elegiac este, de altfel, o dominantă a discursului poetic din acest volum; vitalitatea trecutului este cea care mai animă precaritatea prezentului, conferind sens unei accentuate oboseli sufletești: „Puteam să zburăm unul cu aripile celuilalt,/ iubeam soarele – și iată ce s-a ales/ din această iubire: se întîmplă să mă sperii de el,/ uneori, cum ochiul copilului de chipul pictat al unui diavol.“ (Elegie)
Condiția poetului, definită prin marginalitate și hipersensibilitate maladivă, se înscrie în aceeași tonalitate elegiacă; poetul este terorizat, ca de un bețiv, de invizibilul său dublu și pare incapabil să se adapteze realului comun. Lumea este percepută printr-un filtru imaginativ care transformă totul în simbol: norii sunt „bătuți în cuie“, iarba este sfîșiată de „roțile dințate ale ochilor noștri“, oamenii sunt „plante de interior“. Această poetică a straniului și a metamorfozei amintește, pe alocuri, de expresionism și de suprarealism, însă discursul lui Mircea Bârsilă rămîne profund personal prin modul în care combină grotescul cu tandrețea și ironia amară: „Terorizat, ca de un bețiv, de invizibilul său dublu,/ poetul trăiește încredințat/ că oamenii sunt, de fapt, niște exotice plante/ de interior/ așteptînd să fie mutate din partea fără ferestre/ a naturii/ în cealaltă.“ (El)
În multe poeme, lirismul lui Mircea Bârsilă se deschide către un imaginar inițiatic și folcloric. Un drum enigmatic, de exemplu, are structura unei călătorii simbolice, populate de semne magice, animale fantastice și plante personificate. Pasărea care oferă o „cărticică neagră“, calul înaripat, șarpele cu stea în frunte sau lanul de cînepă transformat în biserică compun o mitologie rurală și arhaică, filtrată prin sensibilitate modernă. Poemul sugerează că drumul vieții este presărat cu avertismente și probe spirituale, iar salvarea pare să rezide în puterea cuvîntului rostit: „Vine dinspre miazănoapte un cal șarg, înaripat,/ și-ți cere să cauți, printre lucrurile magice din urechile lui,/ o năframă./ Unde și unde: o vamă unde doarme un șarpe.“ Calul funcționează ca simbol arhetipal, integrat în stratul profund al imaginarului colectiv, supradeterminat de semnificații care transcend animalitatea; șarpele, în schimb, este, în general, stereotipizat în rîndul animalelor printr-o dinamică asociată fricii, uneori devenind chiar un demon zoomorf, precum în tradiția iudeo-creștină. Relația cal–șarpe (ca reprezentare a tensiunii dintre forțe contradictorii ale devenirii) este prezentă în mai multe texte din volum: „Și tu, tinerețe, scîrțîind ca o ușă rămasă într-o singură balama,/ un cal ajuns la o răscruce, o reptilă…“ (Această viață). Nu lipsesc din volum nici ritmurile fals folclorice: „Haina-i veche și burează/ și e seară la amiază,/ seară tristă, tot mai tristă/ ca o casă fără prispă, învelită doar cu cergi/ și cu piei de vită, întregi.“ (Foaie verde ceață deasă)
În acest volum, mai mult decât în precedentele, Mircea Bârsilă își radicalizează discursul existențial și își transformă autobiografia spirituală într-o vastă alegorie a precarității umane. Tonul devine mai confesiv, mai neliniștit și mai profund marcat de sentimentul inadecvării ontologice. Poetul se privește pe sine ca pe o ființă incompletă, vulnerabilă și „prost redactată“, prinsă între tentația misterului și imposibilitatea de a-l înțelege cu adevărat: „Eu care sunt mai bătrîn decît mine/ și mai ales nevrednic de a fi un bujor/ în fața lui Dumnezeu. Sau un țipar. Sau o șopîrlă./ Eu care mi-am ascuns într-o scorbură/ amintirile de dinainte de a mă fi născut.“ (O firidă cît o cutie de pantofi). Eul liric pare împovărat de o vechime metafizică, asemenea unei conștiințe care poartă în sine urme ale unei memorii anterioare propriei existențe biologice. Poetul sugerează astfel că ființa umană este locuită de straturi obscure, ancestrale, imposibil de explicat rațional.
Volum al deplinei maturități artistice, Strigătul din oglindă îl consacră pe Mircea Bârsilă drept unul dintre cei mai subtili caligrafi ai poeticii melancoliei.