S-a stins din viața, la început de martie, unul dintre cei mai importanți scrii tori ai lumii: portughezul António Lobo Antunes. Împlinise, în luna septembrie 2025, 83 de ani. A fost, la începutul vieții sale profesionale, medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar – acest moment s-a convertit într-o experiență traumatizantă, care a devenit o temă recurentă a prozei sale. A debutat în 1979 cu romanul Memória de Elefante. Și anume: o poveste – scrisă la modul confesiv – a unui soldat care revine acasă de la război. António Lobo Antunes e o prezență pregnantă, de mult timp, și în limba română. Editura de la noi care i-a publicat cele mai multe cărți este Humanitas Fiction.
Cărțile
După debutul din 1979, a urmat o suită de cărți – impresionantă: aproximativ 20 de romane, precum și peste 10 volume de cronici și eseuri autobiografice – care l-au impus drept cel mai important scriitor portughez de astăzi. Între aceste titluri (multe dintre ele, cum se menționa mai sus, traduse și în românește): Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Fado Alexandrino (1983; Humanitas Fiction, 2024), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003), Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas, 1992; Humanitas Fiction, 2008), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011), Pe râurile ce duc (Sôbolos Rios Que Vão, 2010; Humanitas Fiction, 2018), Não É Meia Noite Quem Quer (2012), Caminho Como Uma Casa Em Chamas (2014), Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera (2016), Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água, 2017; Humanitas Fiction, 2019), A Última Porta Antes da Noite (2018), A Outra Margem do Mar (2019), Diccionario da Linguagem das Flores (2020), O Tamanho do Mundo (2022).
Multipremiat
António Lobo Antunes a fost laureat și al unei importante distincții din România: Premiul Ovidius (în anul 2003, atunci când marele scriitor portugheaz a și vizitat România; nu a fost, de altfel, singura sa vizită în țara noastră – cu prilejul unei alte vizite, în 2020, António Lobo Antunes a acordat, în exclusivitate, un amplu interviu revistei România literară). Opera lui Antunes a fost recompensată cu numeroase alte distincții naționale și internaționale. Între acestea: Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Rulfo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014), Premiul Bottari Lattes Grinzane – secțiunea La Quercia (2018). Premiul Camões este, trebuie spus, cea mai importantă distincție acordată în întreaga lume unui scriitor de limbă portugheză. Deși a fost de multe ori în cărți pentru Premiul Nobel, António Lobo Antunes nu a primit cea mai râvnită distincție mondială pentru scriitori, sporind, odată cu acest fapt, lista marilor scriitori cu adevărat nedreptățiți în acest fel.
Un accent
Micaela Ghițulescu și Dinu Flămând sunt cei mai importanți tălmăcitori în limba română ai cărților lui António Lobo Antunes. Iată o notă mai amplă și forte elegantă – care dă seama, un „mic în mare“ de profilul literar al marelui scriitor portughez – semnată de Dinu Flămând despre una dintre cărțile de texte scurte (Inima inimii) apărută, și ea, în limba română: „În 1998, când romanele sale ample îi impuneau perioade de recuperare, Lobo Antunes a acceptat să răspundă solicitării unei reviste angajându-se, oarecum din joacă, să scrie periodic cronici, al căror profil, absolut personal, l-a şi inventat. Treptat numărul lor a crescut, iar unele dintre motivele evacuate din romane au reintrat pe fereastră în acelaşi laborator de proză şi s-au redistribuit în aceste compoziţii scurte. Dacă punem împreună romanele şi cronicile putem observa cum ele se completează deseori, dar compoziţiile scurte aduc şi o diversificare notabilă pe paleta tematică a lui Lobo Antunes. Multe dintre ele se prezintă ca sâmburi de posibile romane sau ca fragmente ale unor compoziţii viitoare. Dar chiar şi în aceste texte de mici dimensiuni simţim stilul şi vocea distinctă ale romancierului, sau observăm câteva din tehnicile de compoziţie polifonică pe care el le aplică în romane. E arta lui narativă extrem de elaborată, care ştie să «reţină» informaţia pentru a dramatiza acţiunea; şi e arta lui stilistică inconfundabilă, aceeaşi acurateţe a exprimării ce manifestă oroare de adjective, dar şi de vacuitatea metaforică, fiindcă preferă densitatea emoţiei restituite prin forţa enunţului. Regăsim fraza lui fluvială ce antrenează în albia ei vaste privelişti şi subtile detalii, dar care nu admite nici pietricica accidentală a unei virgule – totul construit de fiecare dată ca un poem.“
Recurențe tematice
Complexă, labirintică uneori, făcând uz de metafore luxuriante, literatura lui António Lobo Antunes are, desigur, mai multe recurențe care o fac să fie cu atât mai distinctă. Războiul este una dintre acestea – războiul (și derivatele imediate ale acestuia: vinovăția, absurdul violenței, dezumanirazarea) ca factor provocator de traumă profundă; unele personaje ale cărților lui Lobo Antunes sunt soldați care sunt incapabil să se reintregreze în societate. Apoi, poate cea mai pregnantă dintre marile teme ale literaturii scrise de Lobo Antunes: timpul, memoria și fragmentarea conștiinței. Pentru că timpul nu e liniar, pentru că memoria inundă prezentul, pentru că vocile narative se suprapun în cărțile sale, Lobo Antunes privilegiază în mai multe dintre cărțile sale tehnici literare care țin de fluxul conștiinței. Critica societății portugheze de după dictatura salazariană și, în vecinătatea acesteia, decăderea familiei și a burgheziei portugheze reprezintă, de asemenea, teme pe care António Lobo Antunes pariază major. De asemenea: moartea, degradarea și ravagiile devastatoare ale trecerii timpului, precum și alienarea și precaritatea (sau chiar imposibilitatea) comunicării sunt repere tematice dintre cele mai puternice ale operei lui Lobo Antunes. În materie tematică și cu privire la recurențele cele mai evidente și mai fecunde pentru scriitura marelui autor portughez, am putea spune că intersecția dintre traumă istorică, memorie fragmentată și destrămarea identității personale și sociale reprezintă „rezervorul“ major pentru literatura pe care ne-a lăsat-o António Lobo Antunes.
Interviu RL
-
- António Lobo Antunes a oferit un interviu exclusiv pentru România literară. Iată, spre o bună reamintire, câteva fragmente din acesta:
- I) „Nu mă gândesc la așa ceva – dacă fumez mult sau puțin. Pur și simplu, fumez. E un gest firesc, aproape reflex. Îmi e greu să stau fără să am o țigără în mână sau un pachet cu țigări la îndemână. Fac așa de decenii bune, de mai bine de jumătate de secol, de fapt. Când scriu sau când vreau să scriu însă, cel mai important este că scriu sau că vreau să scriu, nu că fumez.“
- II) „Asta fac, de obicei, zi de zi: locuiesc într-o carte sau într-alta. Sigur, uneori trebuie să merg la lansări, să onorez invitații, să merg acolo unde cărțile mele sunt traduse sau în țările în care primesc câte un premiu. Dar, altfel, într-o zi obișnuită – și sunt multe asemenea zile în viața mea, cele mai multe de fapt – locuiesc într-o carte. Concret, încep să lucrez de pe la 8 sau 8 și jumătate, pînă spre ora 13, cînd iau prînzul. Apoi, reîncep de la ora 2 sau 2 și jumătate pînă spre ora 20. Și, după cină, adesea, încă o oră, pînă spre ora 10, cînd sunt deja mult prea obosit. Nu lucrez de regulă mai puțin de 7-8 ore pe zi. A lucra, desigur, în sensul de „a scrie“. Zi de zi, inclusiv duminica. Este, de fapt, ceva foarte bun pentru mine, ceva foarte util, pentru că mă scoate fie și numai puțin, adesea, din depresie.“
III) „Pentru a scrie proză, ai nevoie de o răbdare de fier. Dar mai este încă ceva: nu ține neapărat de mine, ci de exteriorul de care am nevoie. Este esențial ca în jurul meu să fie liniște, pentru că liniștea aceea să se așeze în mine și pentru ca, în ea, plecînd de la ea, să pot să scriu. Liniștea și răbdarea. Eu, fiind foarte, foarte încet, trebuie să am, cu atât mai mult, răbdare foarte multă. În prima jumătate de oră, adesea, cînd mă așez să scriu, nu vine nimic. Poate să îmi fie frică, pot să fiu panicat, fiindcă nu știu nimic, mai nimic atunci, nu știu ce va fi, ce voi scrie, cum voi scrie. Și atunci, trebuie să am răbdare.“
IV) „Literatura e despre a scrie. Ceea ce mă interesează pe mine este să scriu. Când scriu, găsesc și «sânge», și «suflet». Să scriu pentru efortul de a scrie și pentru bucuria de a scrie. Să scriu, pentru acele momente când mâna care scrie este fericită. Din păcate, sunt așa de puține momentele când mâna care scrie este fericită. Ca să ajungi acolo, trebuie să muncești, să muncești, să tot muncești.“