De-a lungul unei susținute activități scriitoricești (debut în anul 1972), lirica lui Florea Miu a cunoscut schimbări (stilistice și tematice) de adecvare la contextul literar, la noi trăiri, dar și-a păstrat viziunea privind raporturile cu realitatea, poezia fiind percepută ca proiectare a stărilor, ca oglindire în altceva, fapt vizibil și în titlurile unor cărți (Jocuri în piatră, Rostiri în gând, Numele oglinzii, Urme de fluturi, Somnul și cuvintele, Cerul din lacrimă).
Etapa de început a creației sale este marcată de pitorescul vieții rurale, de entuziasmul existenței, scriitorul recurgând la un limbaj abundent metaforizat. În perioada următoare, persistă tonul elegiac, dar și construcții de tip anecdotic, având finaluri paradoxale. În fine, mai recent, poezia devine reflexivă, deconcertată, căutând răspunsuri la incertitudini, la misterele vieții.
Volumul Necuprins (Editura Tracus Arte, București, 2025, cuvânt-înainte de Gabriel Coșoveanu) este unul al meditațiilor târzii, al tatonărilor, al clarificărilor. Sentimentul timpului iluzoriu, al lipsei de realitate, al zădărniciei predomină: „Cât de mult a trecut/ de atunci!/ Imaginile s-au șters/ și a rămas doar un gând/ cum rămâne silueta copacului/ după ce se scutură frunzele…/ S-a șters povestea cea vie/ și a rămas doar un mit/ prin care curge un fir/ de lumină subțire./ Ca prin vis, șerpuiește prin mine încet/ un drumeag ce se pierde în umbră,/ ca și cum nimic nu a fost…” (Povestea cea vie).
Tonul depresiv, gândul inutilității sunt exprimate în numeroase poeme, dar nu cu emfază, ci cu temperanță, cu desprindere de sentiment, căutând să înțeleagă și să judece lucrurile. Poetul devine conștient că trecerea este condiția intrinsecă a existenței, că a trăit o amăgire, care s-a risipit ca un fum: „E foarte ciudat cum devenim amintiri/ cuprinse apoi/ în cartea fără cuvinte./ E trist și ciudat totodată cum trecem/ pe lângă noi înșine/ rostindu-ne doar în gând –/ niciodată aceiași, dar mereu neschimbați/ în puterea unui vis de demult…” (Cartea fără cuvinte). Omul este un călător pierdut în drumul său, dus de nu se știe ce forță, într-o singură direcție: „Aș vrea să mă întorc, dar nu se poate,/ iar timpul curge fără de sfârșit./ Biletul meu e numai dus și, totuși,/ din locu-acesta nu mă dau urnit.// Mai sunt și alte gări, îmi spun, și iată,/ se și ivește una la apus…/ Dau să-mi ridic bagajul, însă gara,/ ca o-ntrebare simplă, s-a și dus!” (Călătorie).
O țintă greu de atins rămâne dorința scriitorului de a se transforma (integral) în cuvinte, de a ajunge la esența sensurilor. Într-o lume pe care o consideră trădătoare, imperfectă, nedreaptă, ar vrea să se întoarcă într-un alt început, să cunoască, astfel, tot netrăitul. Revenirea la punctul de plecare rămâne, însă, doar un gest nostalgic: „Iartă-mă/ că sunt alcătuit din frunze care cad/ și din orizonturi care se destramă!/ Sunt pe aici, pe-aproape –/ doar o lacrimă cât un ocean/ ne desparte!/ Am scorburi, sunt trist…/ M-ar vindeca o primăvară în plus,/ dar nu se mai poate…” (Fantezie). Necruțătoare „ceasuri de nisip” măsoară numai umbra unei existențe vremelnice, căci „Doar un strop de rouă, ca un vis,/ a căzut din cerul necuprins.” (Necuprins). Viața este reprezentată ca o luptă, în care cuvintele sunt gloanțe, în care poetul este țintit, rănit: „Acum încerc să mă adăpostesc/ în tranșeea de iarbă, cea mare./ Iar pe marginea zilei nu sunt/ decât porți de pământ.” (Refugiu). Gândul dezolant al deșertăciunii îl domină: „Am obosit murind întruna,/ în fiecare clipă,/ cu fiecare gând,/ răsfoind aceleași pagini goale/ pe care le-au parcurs, cu doctă seninătate,/ alții înaintea mea.” (Viață cât moarte).
Efectele timpului devastator sunt compensate prin câteva scene vii din memoria cordială, ecouri ale paradisului copilăriei: „Mă trezea bunicul în zori:/ «hai să mergem la câmp!»./ Abia se stingea întunericul, mi-era somn –/ nu-mi terminasem ultimul vis/ de copil…/ Mi se întorceau toate pe dos/ ca și brazdele pe hotar./ Ne duceam spre Dulceanca în căruța cu nori…/ Satul nu se vedea, era abur pe deal –/ îmi intra dimineața în ochi.” (Poezie și grâu). Este evocată, în același registru, imaginea mamei ocrotitoare, trecută însă „dincolo de apă”.
În câteva poeme (Nisip și ceață – retorica unui impas, Perimetrul „Rotonda”), Florea Miu își exercită dimensiunile ludică, ironică, polemică, elogiind cultura, dar satirizând vicii personale sau sociale.
Conținând texte singulare, reunite, e drept, de o temă constantă, Necuprins apare ca o carte a unui monolog târziu, a unei clarificări de sine, când autorul își evaluează condiția de om (muritor), exprimându-și dezamăgirea. Este, desigur, o elegie, având o distincție meditativă.