Tratarea unor teme exotice era familiară pentru poeta Hanna Bota încă din romanul Dansând pe Gange (2011) sau din „jurnalul de antropolog“ Ultimul canibal (2011), despre viața din Oceania, arhipelagul Vanuatu, dar actualul roman Când în fiecare zi e joi se îndepărtează de bazele de date ale studiului științific pe care îl poate realiza literatura, subiectul fiind românesc, tot așa cum un film precum Moartea domnului Lăzărescu este realizat pe baza unui arhicunoscut subiect autohton, poate uneori trăit – dar de cele mai multe ori vorbit, analizat: criza umană, de umanitate, ce se ascunde în spatele crizei sistemului sanitar.
Romanul este construit pe baza unor mărturii-limită, ordonate sub forma unui jurnal în care axa timpului este bulversată, fiecare zi fiind notată drept o zi de joi, chiar dacă zilele sunt consecutive; este perspectiva Dariei, un copil care intră în infernul dializelor și al transplanturilor renale, maturizându-se și, în același timp, rămânând neschimbată, prizonieră într-un „cub de sticlă“, după cum se exprimă în mai multe rânduri. Lumea este și mare – există o Gașcă, a tuturor celor care trec prin aceeași tragedie, cunoscându-se între ei, făcând primii pași spre o viață normală – și este și mică, în același timp o lume a claustrărilor într-un pat de spital.
Falii din patria cea mică în România de astăzi spun povești teribile, niciuna dintre temele tabu ale familiei nefiind lăsate deoparte: tatăl care îngrijește, tatăl care abuzează, mama care pleacă să muncească în străinătate, mama care fuge sau este indiferentă, prietenii mercantili, îndrăgostitul-precupeț, dar și cel devotat. Trecând prin ordaliile foucauldiene ale corpului, Hanna Bota descrie, de asemenea, țesătura socială, cu părțile ei mai legate sau mai destrămate, de felul clinicii doctorului D., care își preia pacienții de la spitalele de stat – sau cu figuri luminoase de doctori, de personal medical, de oameni. Momente intime, de felul sărutului, sunt resimțite traumatic, într-o corporalitate limitată: „eu nu mai am de ce să proiectez niciun fel de viitor, cu niciun fel de personaj alături, că adică nu pot să proiectez nici măcar pentru două zile, nici pentru două ore. Și nu pentru că sunt bolnavă, ci pentru că tot ce am e înlăuntrul meu, nu în afara mea“.
Profunde probleme în spatele unui subiect, la prima vedere, cu iz senzaționalist, pentru că aici converg, de fapt, dimensiuni teologice și antropologice complexe (autoarea a făcut studii de teologie, filologie, etnologie și folclor, fiind doctor în antropologie culturală); la această ediție secundă a romanului (prima apăruse în urmă cu zece ani) există și o parte din ecoul primei narațiuni, cuprins într-o postfață, Când joi devine luni, ce descrie ecoul acestei cărți izbitoare prin neorealismul ei filmic, precum și destinul unor personaje; subintitulat doar în ediția din 2016 „roman distopic“, Când în fiecare zi e joi notează „zece ani de la «plecarea» Dariei“, inclusiv printr-o serie de coincidențe: ziua lansării romanului, o zi de joi; a trecerii în neființă a Dariei, tot joi; a lucrurilor importante din destinul personajului principal.
Prin această uniformizare a timpului, de expresie amenințătoare, romanul transcende pagina scrisă, pentru că impune prin dorința de a povesti; „sunt o Șeherezadă a poveștilor din Gașcă“, spune Daria – și aici nu sunt doar povești circumscrise bolii, ci narațiuni ale unei întregi societăți, de la viața în casele de copii, la privilegii și exclusivisme financiare, trecând prin eforturile oamenilor obișnuiți de a urma un tratament în străinătate, de ași urma, cu alte cuvinte, speranța la o viață cât mai apropiată de cea de dinainte de boală.
Într-un univers întunecat există așadar și o expresie a speranței, a celor care au transplanturi reușite, care pot să facă primii pași spre lumea pe care și-o doresc. Este lumea unui basm, după cum se exprimă Daria, ce ar putea fi chiar o creație a personajului principal; un univers care este departe de cititorul obișnuit, dar și incredibil de aproape prin felul obiectiv în care Hanna Bota descrie excepționalul, într-un stil care anticipa hiperrealismul etic din romane precum Trei femei, cu mine patru (2023), respectiv Să spui sau să nu spui (2024).
Când în fiecare zi e joi este un roman ce îmbină mai multe stiluri și registre culturale: cel al știrilor senzaționaliste, al melodramelor, al notației intime, crude, al basmului – nu o dată, de critică socială, culturală, de discurs despre rețelele sociale, cititorul putând alege, în funcție de formație, de preferințe, felul în care poate fi citită povestea Dariei.
Peste toate, rămâne acest nou hiperrealism, intim legat de o perspectivă de tip cinematografic, ce este atât de necesar în viziunea despre societatea noastră, Hanna Bota diferențiindu-se radical de alte formule romanești contemporane, precum evaziunea istorică, mizerabilismul cotidian (milenarist, dacă e să folosesc un termen de istorie literară) sau romanul cu teză.