Spre deosebire de unii dintre colegii mei de breaslă, m-am apropiat cu o anumită sfială de cărțile din seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, în pofida admirației pe care o am pentru cărturarul care o realizează. Nu sunt nici anglist, nici specialist în Shakespeare. De asemenea, în critica literară sunt de formație franceză, ceea ce face ca spre opera „marelui Will“ să mă fi îndreptat, la timpul cuvenit, cu alt bagaj comparatist și, cu certitudine, cu un alt canon decât cel anglo-saxon. Am citit cu multă curiozitate primele apariții ale seriei, fără să găsesc din primul moment temeiul moral și intelectual necesar pentru a articula un punct de vedere asupra acestui exercițiu interpretativ care pune la încercare capacitatea de cuprindere a oricărui filolog.
Totuși, a sosit momentul să-mi înfrâng sfiala inițială și parcurg critic, fie și printr-un decupaj, acest proiect unic în critica românească actuală și, îndrăznesc să spun (în măsura în care nivelul meu de informare nu mă trădează), destul de rar întâlnit în anii din urmă chiar și în cea europeană. Aceasta, deoarece, pe măsură ce volumele seriei s-au adunat unul după altul, a devenit evident că miza lor nu este numai aceea de a oferi cititorilor lui William Shakespeare o analiză integrală, deopotrivă istorică și structurală, a operei marelui scriitor englez. Dincolo de miza „anglistică“ mai este una, iar aceasta privește nemijlocit cultura română și critica noastră actuală.
Demersul cărturarului clujean seamănă, întrucâtva, cu cele consacrate de Mircea Mihăieș lui Faulkner și Joyce. În sensul că autorul știe totul despre William Shakespeare, despre istoria limbii engleze și a literaturii medievale și renascentiste, a parcurs o bibliografie uriașă, conținând atât lucrările clasice, cât și cercetările cele mai recente, iar lectura aplicată operei parcurge toate „straturile“ de semnificații ale acesteia. Un alt model ar putea fi, desigur, proiectul Dante al lui Marian Papahagi, configurat pe aceleași coordonate de amplitudine, dar care nu a putut fi finalizat din cauza destinului inclement. Dincolo de aceste asemănări de suprafață, însă, construcția critică a lui Adrian Papahagi este una profundă și originală, iar discursul – în care se îmbină armonios elemente care, altundeva, nu stau bine laolaltă, cum ar fi atenția la detalii și limpezimea de ansamblu – poartă amprenta personalității sale inconfundabile.
volumele care mi-au reținut atenția – nu întrucât sunt neapărat cele mai recente, ci întrucât expun mai vizibil metoda criticului – sunt cele consacrate pieselor Regele Ioan și Richard al II-lea, respectiv, Titus Andronicus și Hamlet. După cum se poate observa chiar din selecția și grupajul titlurilor, cărturarul pornește de la un criteriu intrinsec creației lui Shakespeare: piesele dramaturgului nu sunt ordonate în sumar nici în virtutea succesului lor în timp (acolo unde Hamlet ar fi fost însoțită de Richard al III-lea sau de Macbeth, să zicem), nici de cel al actualității lor în discursul scenic actual (în care Titus Andronicus stă umăr la umăr cu Visul unei nopți de vară, chiar dacă aceasta din urmă a fost montată nu demult la New York, în Off-Off Broadway,… în noroi). Centralitatea pe care o are textul lui Shakespeare în analiza lui Papahagi nu exclude din peisaj nici „preistoria“ elaborării pieselor, nici contextul receptării și interpretării lor ulterioare. Dacă aș încerca să definesc această metodă drept una filologică, ar fi numai în sensul larg al termenului și în niciun caz în accepția de „critică genetică“, pe care formula l-a avut în secolul al XIX-lea.
Căci, așa cum spuneam, exegetul este atent simultan la mai multe paliere de sens, între care se mișcă dezinvolt, iar analiza pieselor lui Shakespeare începe chiar de la gruparea lor în „pachete interpretative“. Împărțirea monografiei în volume mai mici, spune criticul într-o Lămurire preliminară, este menită să evite capcana unui unic volum uriaș, descurajant atât pentru editorul român, cât și pentru cititor, și în special pentru publicul academic mai tânăr, căruia îi este adresată cu predilecție această lucrare. Însă ordonarea pieselor în volume nu e arbitrară: ea corespunde unor „nuclee de sens“ ale operei shakespearene, așa cum i s-au revelat ele cercetătorului.
Astfel, spune Adrian Papahagi, piesele Regele Ioan și Richard al II-lea întrupează dramatic, fiecare în felul ei, o problemă care a preocupat în cel mai înalt grad Anglia renascentistă, și anume, conflictul între regalitatea de jure și cea de facto. Mai exact spus, falia care se extinde în toată societatea atunci când regele „oficial“, consacrat de Biserică drept „unsul lui Dumnezeu“, este slab, tiranic sau fantasc, în timp ce dintre rudele sale de sânge sau din rândurile marii aristocrații apare un concurent care are toate atributele regalității autentice, mai puțin pecetea „oficială“. Întrebarea pe care și-o pun, într-un fel sau altul, personajele acestor piese, spune Papahagi, este una complexă: cum trebuie să procedeze un bun englez, atunci când între datorie și rațiune se naște un conflict cauzat de indemnitatea suveranului?
În analiza sa, criticul face apel la textul original și la cea mai recentă dintre traducerile românești, cea coordonată de George Volceanov. Aceasta nu este invocată pentru a ușura misiunea cititorului, cât pentru a explora interstițiile interpretative care apar prin transferul dintr-o limbă în alta. Recursul la traducere îl determină pe autor să recurgă și la amendări personale ale versiunii românești, ceea ce adaugă criticii filologice o altă dimensiune. De altfel, filologia nu este întrebuințată așa cum o făcea, bunăoară, Șerban Cioculescu în critica sa istorică, adică exclusiv prin metoda genetică și utilizând mai ales etimologia. Adrian Papahagi stăpânește ca nimeni altul arta de a „plonja“ din gândirea lui Shakespeare în stilistica textului, de acolo în subtextul pur dramatic, „tehnic“, al piesei, pentru a urca fulgerător înapoi la structurile operei. Filologia devine cu adevărat o hermeneutică branșată la contextul istorico-literar și intelectual al epocii în care creează „marele Will“, nu una „în sine“. Exercițiul demonstrează că buna și bătrâna istorie literară este departe de a-și fi epuizat resursele, dacă este utilizată de un critic de vocație și erudiție.
La o privire superficială, Titus Andronicus și Hamlet nu ar sta nici ele împreună în același segment interpretativ: prima este preferata regizorilor și trupelor de avangardă (vezi montarea lui Silviu Purcărete la Teatrul Național din Craiova, de la jumătatea anilor 1990), în timp ce ultima este o piatră de încercare clasică, în toate teatrele și în toate timpurile. În bibliografia de referință pe care o citează Adrian Papahagi, Hamlet este întotdeauna grupată alături de marile tragedii. Totuși, savantul clujean alege să o pună alături de piesa de tinerețe Titus Andronicus, în virtutea unui criteriu tematic. În ambele piese, la vârste artistice diferite, William Shakespeare face o radiografie dramatică a arcanelor răzbunării, iar gruparea împreună a celor două piese permite tocmai evidențierea evoluției interne a gândirii teatrale și a mijloacelor artistice ale „marelui Will“. Nu trebuie să ne scape corolarul didactic al acestui exercițiu critic, care nu este nici dezonorant, nici de popularizare: se uită adesea că întâiul mobil al instituționalizării criticii și istoriei literare a fost cel didactic, mobil a cărui intensitate a fluctuat în timp, fără însă să dispară vreodată cu totul. Mai simplu spus, talentul critic nu dispensează pe nimeni de obligația științei de carte, care la Adrian Papahagi este de-a dreptul erudiție. O erudiție cordială, discret infuzată în discurs și, ca atare, ușor de receptat de către cititorul obișnuit.
Trebuie să mai menționez, dacă tot am ajuns la capitolul erudiției autorului, și că nivelul său de cunoaștere a literaturii nu se limitează la Shakespeare sau la literatura engleză clasică. Adrian Papahagi pune în opera de interpretare a marelui scriitor englez o stăpânire aprofundată a literaturii europene clasice și contemporane, a literaturii noastre și a raportării ei la Shakespeare, ca și o amplă documentare în materie de regie și interpretare a teatrului „marelui Will“, pe care le înțelege atât în coordonatele lor istorice, cât și în detalii exegetice. Metoda criticului nu trece niciodată înaintea spiritului autorului comentat, ceea ce nu înseamnă că acesta din urmă îl subjugă vreo clipă pe critic.
Din acest punct de vedere, seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi reprezintă un model în cultura română de azi. Un model critic de esență și de demnitate europeană, ca și o lecție practică, desfășurată pe textele unui mare scriitor universal, despre ce este cu adevărat literatura.