Mă urmărește o imagine pe care aș vrea s-o transform într-un poem: cineva, un domn puternic și fără chip, se apropie și, râzând, îmi extrage din minte și din inimă anumite sentimente, stări, însușiri care făceau parte din fondul definitoriu pentru condiția mea omenească; mă sărăcește de ele, mă face să le pierd definitiv și totul se petrece așa cum acel personaj ambiguu ar șterge cu buretele umezit propozițiile scrise pe tablă sau cum ar smulge plantele verzi care crescuseră din pământ, primăvara.
Deocamdată nu am habar dacă voi izbuti să transfer această idee, nu tocmai conturată, într-un poem, dar ce știu, ce simt fără tăgadă e că fondul meu – aș îndrăzni să zic chiar fondul nostru! – principal de sentimente pozitive, de trăsături distinctive pozitive scade și tot scade. Am găzduit acum câțiva ani în paginile Rl o mică dezbatere despre cuvinte uitate: acele cuvinte care ies din uz, pe care le uităm, care mor, fiindcă obiectele și acțiunile denumite de ele nu mai există.
Așa stau lucrurile și cu sentimentele și cu însușirile noastre: unele pier, dispar din datul nostru omenesc, cel prin care ne individualizăm și cel care ne face să fim, nu-i așa?, ființe superioare. De pildă, onoarea. Mai întâlnim astăzi oameni de onoare? Suntem foarte norocoși, dacă se întâmplă. Sau oameni de cuvânt, sau oameni cu cultul muncii pline de râvnă, cea care aspiră la desăvârșire? La fel, sunt tot mai rare cazurile. Și lista de însușiri omenești aflate în pericol e lungă. Ea cuprinde amabilitatea, generozitatea/ altruismul. Dar și fidelitatea necondiționată. Dar și devotamentul până la sacrificiu. Dar și onestitatea acelor semeni capabili să apere adevărul fie și cu prețul pierderii libertății ori a vieții.
Oare greșesc eu vorbind despre o diminuare a atributelor nobile din purtarea noastră, din firea noastră și constatând o fulminantă creștere a negativității, a agresivității manifestate fără opreliști de ordin moral și a altor trăsături din categoria rău lui, care au ajuns să fie privite aproape ca o normalitate? Ca să răspund, se cade să părăsesc teritoriul discursului abstract și să mă îndrept spre zona parcă fără margini a situațiilor concrete. Un exemplu: a fost marcată Ziua Micii Uniri, 24 ianuarie. Președintele Nicușor Dan a ținut un discurs la Iași, lucru firesc. În timpul căruia a fost sălbatic huiduit și bruiat cu sunete stridente de vuvuzele de către faimoasa campioană a faptelor reprobabile, doamna Șoșoacă, și de către adepții săi. Răcnetele neomenești n-au încetat nici când se intona imnul național sau când se rostea rugăciunea „Tatăl nostru“. Dacă n-ai vedea, n-ai crede că e posibil un asemenea comportament brutal, subuman. Ei, da, nu doar că se petrece, dar deja el a capturat un număr considerabil de conaționali: sondajele arată că patruzeci la sută din populație optează pentru AUR! (Liderul acestui partid, la Washington D.C., într-un gest de un servilism repugnant și contrar intereselor țării noastre, membră UE, tocmai a tăiat cu satisfacție felii dintr-un tort decorat cu steagul Americii pe harta Groenlandei.)
Dar, din acel episod al discursului prezidențial întrerupt de fluierături, care ilustrează constatarea că din fondul nostru de însușiri dispar cele bune și-și fac locul cu violență cele rele, este de evidențiat și de lăudat reacția președintelui Dan. El i-a asigurat pe contestatarii care își exprimau sentimentele atât de turbulent și de grosolan că le respectă dreptul de a protesta, chiar și de a huidui și, nemulțumiți fiind de guvernare, i-a întrebat dacă știu ei o altă cale, dacă au ei un proiect ca să ne fie mai bine, iar dacă da, îi așteaptă să-l discute și eventual să și-l însușească. (Replica președintelui a fost una de ținut minte, situându-l pe acesta, în ochii mei, în grupul acelor semeni ai noștri, tot mai puțini, care încă stau sub semnul însușirilor nobile, despre care pomeneam mai înainte!)
Da, actualmente, lipsa de afecțiune, spiritul necultivat, ignoranța, invidia, răutatea, agresivitatea, un soi de nou primitivism sunt tot mai prezente în societate. În schimb, atenția și grija pentru celălalt, empatia, cavalerismul, bunul gust, subtilitatea, distincția intelectuală au devenit o rara avis.
Ești vulgar, minți, înșeli, furi și chiar ucizi – fac parte din regula-neregulă a zilelor noastre. Avem atâtea cazuri de violență extremă în cupluri: inși care-și omoară cu sânge-rece soția, partenera, iubita. Aproape nu ne mai miră, ne-am obișnuit. Avem cazuri de violență în școli, printre copii. Aproape nu ne mai miră, ne-am obișnuit. Totuși, de curând, s-a petrecut o crimă care a tulburat o țară întreagă. Într-o comună din Timiș, un băiat de cincisprezece ani a fost ucis de doi colegi/ cunoscuți ai săi, unul de cincisprezece ani și altul de treisprezece ani. Cei doi și-au pus la cale cu minuțiozitate fapta, pregătind-o timp de o lună de zile. Motivul crimei este șocant: din invidie, fiindcă cel pizmuit avea bunuri, avea o stare materială pe care cei doi ucigași și le doreau și nu le aveau! Nu este acesta un caz evident de modificare în rău a psihicului unora dintre noi, de în toarcere dureroasă, neașteptată a creierelor la o vârstă atavică? În evenimentul tragic din Timiș situația este mai complicată decât se arată la prima vedere, cercul răului e și mai mare: băiatul de doar treisprezece ani (care, datorită vârstei, nu este răspunzător în fața legii pentru infracțiunea comisă, iar localnicii îngroziți au organizat proteste publice cerând să fie schimbată prevederea legislativă!) era consumator de droguri. S-a stricat într-atât de mult lumea, s-a ales praful de comunitatea tradițională sătească de la noi, altădată păstrătoarea valorilor vechi, sănătoase, a unei curății morale!…
Cum se explică regresul acesta de mentalitate, de simțire și de exprimare? Cum de preferăm răul și în procesul electoral politic, dar și în ce facem noi, în acțiunile noastre de zi cu zi? Cum de este în diminuare severă umanitatea din oameni? Cum de ne place să ne scăldăm în ignoranța care întunecă și nu în cunoașterea care luminează? Cum de am devenit amnezici, fără memorie adică și fără dimensiunea duratei, renunțând la trecutul nostru fără nicio strângere de inimă, nepăsători că suntem fără rădăcini, frunze-n vânt? Oare să fie de vină și tehnologia digitală care ne-a dat pe tavă tot felul de extensii ale corpului și ale minții noastre și, prin aceasta, ne-a făcut mai superficiali, mai dependenți, ne-a vulnerabilizat fără întoarcere?
Fără întoarcere? Nu știu. Ceea ce știu e că acest curs al lumii cu debilizarea de necontestat a structurii noastre lăuntrice, sufletești și mentale, nu e un curs pe care să ni-l dorim.