Personajele poeziei

Există o anumită prețuire pentru poezia și, în general, pentru personalitatea lui Petre Stoica în lumea criticii de astăzi în care se înscrie acest volum de dialoguri al lui Robert Șerban. Poate fi amintită, în acest sens, relativ recenta antologie din cărțile de memorialistică ale poetului, realizată de Marius Chivu, Amintirile unui fost corector. Însemnările cultivatorului de mărar (2019), precum și de o primă ediție a unei tabere de creație pentru tinerii scriitori, organizată la Jimbolia, în anul care tocmai s-a încheiat. Pe de altă parte, poetul Robert Șerban este un cunoscut autor de interviuri, de emisiuni televizate, cărțile realizate împreună cu Șerban Foarță, Dorin Tudoran sau chiar cu Ion Șerban Drincea, tatăl său, arătând o preocupare permanentă pentru înțelegerea contextului unui autor. Totul, sub egida Casei de pariuri literare, unde editorul Un Cristian este, de asemenea, un autor de cărți de interviuri: cu Constantin Abăluță, cu Nora Iuga ș.a. „Cuvântul înainte“ al lui Robert Șerban stabilește o cheie de lectură pentru interviuri – reluată, deloc întâmplător, și pe coperta a IV-a: „Crezul pe care îl aveam de copil: lumea literară era și este cea mai bună dintre lumile pământului“. Poate că este așa sau poate că nu – Petre Stoica are și el argumentele sale. Volumul este alcătuit din trei interviuri, dintre care ultimul reprodus este inedit. Primul interviu, „Numai singurătatea își este fidelă“, în care vorbește despre „o mare școală“, generalizare specifică nostalgiei, reface atmosfera de la corectură din editurile (de fapt: editura) anilor 1950, „unde veneau […] Mihai Gavril, Ion Călugăru, Peltz, Adrian Maniu, Victor Tulbure“, unde „am cunoscut peisajul și grădina zoologică literară“. „Poeții de astăzi prea seamănă între ei“, cel de-al doilea interviu, este luat în anul 2001, la doi ani distanță față de primul, conturând mai bine personajul „Maestrului“. Robert Șerban îi adresează întrebări generale, de teorie, iar Petre Stoica răspunde preponderent cu date de istorie literară, făcând un prețios portret de epocă și, nu în ultimul rând, de boemă. Interviul inedit surprinde mai corect clivajul de epoci, felul în care poetul Petre Stoica face elogiul unei lecturi lente, a ziarului, de exemplu, în contrast cu comunicarea rapidă, a televizorului. Interviul „Ziua mea începe la 6 dimineața și se termină la unu noaptea“, prilejuit de vernisajul unei noi expoziții la muzeul din Jimbolia, completează tabloul memorialistic cu elemente cenacliere, dar și pe cel de atitudine, prin definiții ale literaturii române contemporane – la nivelul lui 2003, când a avut loc discuția dintre poeți. De remarcat autenticul „Jurnal de festival“, o a patra secvență, după cele trei interviuri, ce încheie acest volum cu notațiile „de interior“ ale lui Robert Șerban de la Festivalul bucureștean de poezie din 2000, un excelent prilej de a vedea, fie și fugitiv, chipuri și fețe ce nu mai sunt: de pildă, „don Pedro“ sau Petre Stoica, surprins de-a lungul drumului în cușeta de tren Timișoara-București, sau Dan Cristea, organizatorul acestui prim festival dintr-o istorie evenimențială a literaturii noastre de la sfârșitul secolului XX-începutul secolului XXI. Cu Ioan Alexandru, Gellu Naum, Angela Marinescu – printre alții – observați și „notați“ de tânărul poet Robert Șerban, ironic și blazat în cugetul său, dar în fine poet în toată puterea cuvântului prin atitudinea în primul rând critică față de orice: față de lumea politică (suntem în anul 2000, Emil Constantinescu își anunțase retragerea din cursa electorală într-un context complicat până și pentru istorici, iar personajul Robert Șerban – căci este vorba de un personaj al propriului jurnal – spune din când în când: „mi-am lăsat cioc ca să-l susțin pe Constantinescu“), față de excesele potatorice ale lumii artistice și scriitoricești, în genere: „generosul domn Cristea scoate, pe punte [ne aflăm pe un vaporaș pe Dunăre], din buzunar, o sticlă de whisky. E a nu știu câta. E mai bun ca Iosefini“; față de sine: „scriitorii beau vin în autobuz. E Fetească. Eu nu beau. Eu nu sunt scriitor“. O epocă a scrisorilor care erau înmânate prin terți, a scriitorilor care aveau restaurante, a scriitorilor care înființau muzee (strădania lui Petre Stoica de la Jimbolia), o epocă de odinioară, văzută mai ales prin ochii lui Robert Șerban, în dialog cu Petre Stoica, două personaje ale poeziei dintotdeauna.