O carte neobișnuită a apărut recent la Editura Cartex. Autorii ei sînt Gabriela și Constantin Abăluță, un cuplu de scriitori și traducători binecunoscut în lumea literară. Gabriela Abăluță (1943-2023), care din păcate s-a stins înainte de apariția volumului, a fost o traducătoare foarte harnică a literaturii de genuri diverse. Constantin Abăluță s-a remarcat mai ales ca poet, foarte fecund, dar a semnat și destule volume de proză și cîteva piese de teatru, traducerea literaturii fiind pentru el o preocupare secundară. Dar volumul Dialog înflorind la minimă depărtare este o carte în afara genurilor consacrate, cu toate că ea cuprinde o varietate largă de texte liricie și epice, topite într-o formă epistolară inedită.
Constantin Abăluță și Gabriela Abăluță au ales să spargă izolarea impusă de pandemia de Covid 19 într-un mod insolit. Dacă tot au fost constrînși să se însingureze față de lume ei s-au izolat fizic și între ei, dar au adoptat formula de a fi împreună pe cale scriptică, scriindu-și și trimițîndu-și mesaje unul altuia. Deși ar fi fost simplu să deschidă ușa dintre ei și să-și vorbească, membrii cuplului au preferat să-și scrie. O formulă justificată de remanența textului. Pe de altă parte, comunicarea verbală e una, cea scrisă reprezintă cu totul altceva. Scrisul, chiar dacă e o comunicare intimă, poate fi – și în cazul de față chiar este – accesibil unui/unor terț(i). Chiar dacă scrisorile (emailuri de fapt) ar fi rămas doar între cei doi, exprimarea prin cuvinte scrise presupune alte rigori și alte „protocoale“ decît simpla comunicare verbală. În plus, cei doi corespondenți erau scriitori, care înțelegeau, desigur, modul în care actul scrisului se diferențiază de vorbire. Deși există termenul „chat“, scrisul, mai ales între artiști ai cuvîntului, nu poate fi o simplă „pălăvrăgeală“, nici o chicoteală de emoticoane.
Cei doi autori au o lungă istorie comună, tradusă într-o apropiere continuă vreme de multe decenii. Acum această proximitate și înțelegere se continuă pe calea textului după ce, în realitate, între ei a apărut depărtarea inexorabilă a trecerii unuia dintre parteneri în altă lume. Acest fapt, survenit după încheierea cărții îi dă acesteia o notă de gravitate. Cititorul nu poate și nici nu ar trebui să facă abstracție de împrejurarea că mesajele, riguros datate, sînt ceea ce i-a rămas unuia dintre autori după dispariția celuilalt. Constantin Abăluță scrie în Cuvîntul introductiv că însăși complexitatea cărții îl dispensează de fraze numeroase care s-o explice.
Mesajele scrise încep marți, 18 februarie 2020 la ora 9.24 cu un mesaj al Gabrielei de numai un rînd afectuos, în engleză: „rise and shine my love!“, la care Constantin răspunde peste numai cinci minute. Textele Gabrielei devin tot mai lungi, din ianuarie 2021 și tot mai accentuat memorialistice. Ultimul ei mesaj datează din 25 mai 2021. Secțiunea finală a cărții este un ciclu de poeme scris de Constantin Abăluță după dispariția și în memoria Gabrielei, la care se adaugă texte mai vechi, tot ale lui, păstrate de ea într-o arhivă personală.
La început, e-mailurile celor doi au o structură în general identică. Un text mai extins al Gabrielei, asemănător unei note de jurnal, este „convertit“ și esențializat de Constantin într-un scurt poem, cu aspect de haiku, în trei versuri. De pildă, duminică 19 aprilie 2020, la ora 7.02, ea îi trimite salutul pascal „Hristos a înviat“, precedat de o întrebare pusă amîndurora: liniștea și izolarea îi vor face pe oameni să prețuiască mai mult ființa celorlalți atunci cînd starea de recluziune va înceta? La ora 11.09, el răspunde în trei versuri: „Liniște și lumină -/ vom mai avea timp/ să le prețuim?“ Comunicarea celor doi este resimțită la lectură ca una profund empatică, dar care evită un aspect prea personal și conjunctural. Ceea ce schimbă între ei autorii sînt mai ales idei. Multe pagini sînt ecoul unei neliniști firești legate nu atît de soarta lor individuală, ci a lumii întregi confruntate cu molima care a impus izolare, îndepărtare și teama de contactul cu ceilalți. Ambii autori sînt naturi hipersensibile cărora „închiderea în casă“, cu minime deplasări funcționale, le face rău, dar într-un fel și bine. Ei au timp pentru a reflecta, obligațiile zilnice, devenite minimale, ocupă timp puțin și lasă loc aprofundării și unui tip special de confort al gîndirii. „Oricum, noi suntem împreună!“, exclamă Gabriela în ultima zi a anului 2020.
Această singurătate dublă, care este cînd regretată, cînd înțeleasă cu resemnare și poate deveni chiar plăcută, este transmisă de mesajele reflexive ale celor doi scriitori care sînt jumătăți ale aceleiași existențe, în armonie și complementaritate.