În noiembrie 2009, la Brussels, la Teatrul Regal flamand (KVS), a avut loc premiera spectacolului „32 rue Vandenbranden“, în regia și coregrafia a doi mari artiști: Gabriela Carrizo și Franck Chartier, fondatorii companiei „Peeping Tom“. Conceptul de teatru de fizicație, mai dens decît ceea ce am învățat să definim ca teatru-dans sau dans-teatru, a fost a fost cercetat și impus de acești artiști și de colaboratorii lor. Astăzi, este un fenomen. Unic și absolut. Toate spectacolele sînt halucinante, performanța este drumul de la gînd spre cuvînt, corp, spațiu, lumină, spre un soi de exprimare corporală ireală a unei povești. Ceea ce se întîmplă cu trupurile pe scenă depășește ceea ce ai considera să fie limita fizică și mentală a unui dansator, performer.
Am studiat și am citit mult despre Peeping Tom. Abia în 2012, la marele Festival de teatru de la Bogota, am văzut pentru prima dată, pe viu, „32 rue Vandenbranden“. Stăteam în centrul orașului și am mers cam o oră și jumătate pînă la sala, imensă, unde erau programate reprezentațiile lor. Șoferul taxiului era inginer și lucra pentru ceva bani în plus. Oare cum l-am găsit tocmai pe acel om? Dialogul nu a fost altceva decît un prolog pentru o întîlnire pe care o așteptam de mult. Văzuse această poveste despre moarte îmbracată în albul munților Narayama. Mi-a spus că va veni să ma ia, curios să știe ce am simțit. Mai ales asta. Văzînd lumina și primele imagini, m-am gîndit la „Avalanșa“, montarea lui Radu Afrim de la Național. Albul orbitor și liniștea. Undeva, pe vîrful munților Narayama, într-o cabană improvizată, un fiu își duce mama ca să moară. Departe de lume. Dar nu o distanță măsurată pe orizontală, ci pe verticală. În înaltul muntelui, fără cuvinte, corpul preia gîndul, greutatea lui și îl transformă în gest și mișcare ce crează, la vedere, iluzia imponderabilității. Corpul puternic și fragil preia intensitatea, dar și tensiunea unui drum, unei relații, mamă-fiu, și o spune aproape dincolo de lume. În pustiul alb al muntelui. Înfrigurarea este metafizică și atît de fizică. Corpurile par din lut sau plastilină, mișcările prefac, contor sionează, uneori împotriva gravitației, fără ca un singur element să pară forțat.
Ca spectator, am avut complicitatea voyeur-istei din mine, un dublu care devenea protagonist. Eram uluită și totuși nepregătită să dizolv visceralitatea și emoția acestui tip de performanță. Nu estetica, propriu-zis. Am revenit. Cu același șofer, chletuindu-mi toți banii pe drumul spre ei. Drumul spre conceptul, tehnica, estetica acestei companii belgiene de dans-teatru, fondată de Gabriela Carrizo și Franck Chartier, a început concret atunci, la înălțimea orașului Bogota. Mai tîrziu, i-am invitat la București cu „Mother“, parte a unei trilogii despre familie. Atunci i-am contaminat pe mulți. Discuțiile cu coregrafii, dansatorii, performerii noștri amplificau nu doar emoția pură, ci și miracolul tehnicii corporalității pe care artiștii lui Carrizo și Chartier ne-o dezvăluiseră. Un univers hiperealist la prima vedere se descompune, dincolo de orice logică a timpului, a spațiului, a stărilor și totul devine instabil. Asta se întîmplă cu trupurile pe scenă. Pe decupaje cinematografice, cu o lumină stranie, care subliniază plimbarea energiei în anumite părți ale corpului, precizia minții și desăvîrșirea unei imaginii a unor linii frînte, curbe, povestea solitudinii este copleșitoare.
Teatrul de fizicație are, în acest moment, în spațiul nostru, un nume ferm: Andrea Gavriliu. A absolvit secția de actorie română din cadrul Facultății de Teatru de la Cluj, la clasa profesorului Miklos Bacs. Imediat a intrat în trupa Teatrului Tineretului de la Piatra-Neamț, unde a jucat pînă în 2014. În anul 2013, încheie un masterat în coregrafie la București, la UNATC, la clasa profesoarei Raluca Ianegic. A lucrat cu regizori importanți, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Andrei Măjeri, care au mers pe direcția coregrafică și estetică pe care și-a explorat-o mereu și mereu, cu o forță greu de găsit. Lucrează cu actori foarte tineri pe care îi inițiavă cu răbdare în semnificația dansului, a dans-teatrului, a teatrului de fizicație al cărui limbaj îl stăpînește pe deplin.
Foarte puține au fost creațiile pe care nu i le-am văzut. O caut și o găsesc în fiecare gest sau linie nouă, proaspătă. O însoțesc cu admirație. Și cu mirarea unui martor al unui destin făcut cu discreție, modestie, cu o curiozitate fără limite. Cum tot așa este și corpul ei. Fără limitele alcătuirii logice. De aceea, este mai mult decît un act de naștere și o inaugurare – Sala Studio – ceea ce s-a petrecut acum la Teatrul Grivița 53, odată cu show-ul Fade to Grey. Un spectacol de teatru fizic de și cu doi dansatori, coregrafi, performeri: Andrea Gavriliu și Edwin Mokaya. Astfel, ei devin și ctitori, impregnînd spațiul de o confesiune neliniștitoare, de o direcție limpede a artei pe care o cercetează împreună. Aș spune că este povestea lumii de azi. Foarte de azi. Care pleacă din identități culturale profunde și foarte diferite, mentalități, tradiții și ritualuri conținute acum într-un limbaj comun, al corpului. Acest limbaj rostogolește, ca valul trupurilor din prologul spectacolului, confesiuni și monologuri scurte în limba maternă a fiecăruia – maghiară și cea vorbită în Kenya – necunoscută de celălalt partener, translată în corp, în ceea ce el înțelege, topește și transmite.
O întîlnire memorabilă. Andrea Gavriliu l-a cunoscut pe dansatorul și coregraful năcut în Kenya, stabilit în Finlanda, la un workshop al acestuia. Am văzut Fade to Grey de două ori. O oră atît de densă, în care privești, observi, muți ochiul alert de la unul, la celălalt, la sublimul ființei ce-și devoalează taina eu-lui, la energia care circulă hipnotic în fiecare parte a corpului lor, în armonizarea lor, în dizarmonia lor, în spațiul care cuprinde îndepărtarea și apropierea lor, drumul deloc facil către celălalt. Cunoscîndu-ți elementele ce te numesc, identitatea din toate punctele de vedere, neoprind căutarea de sine, te îndrepți spre celălalt. Și nu te pierzi. Înmulțești aventura vieții pe pămînt. Solo-urile și particularitățile acestora, sunetele, sonoritățile, trasează universul fiecăruia. Ca și cum ai lua de la începutul lumii tale. Ca să îl poți primi și pe celălalt. Ca împreună, filosofic, ludic, visceral, emoțional să se poată arăta simțirea unei întîlniri. O imensă bogăție de gînduri și de stări ale ființei. Un transfer în simțurile corpului care dansează, care își exprimă esența explorării în mii de gesturi care îl descompun și îl recompun cu o vrajă, ca aceea pe care am simțit-o de mult, la Bogota, pe vîrful unui munte alb de zăpadă. Teama, anxietatea, tatonarea, structuri diferite, texturi diferite ale expresiei fizice, tehnici diferite care, încet, încet, prin comunicare, se apropie, se analizează, se acordează ca două instrumente și ajung să preia și să stăpînească elementele alcătuirii lui „celălalt“.
Este un moment, fin, ca un reglaj intim, cînd am descoperit ludicul, zîmbetul ei, care se datorează bucuriei funciare a lui. De acolo, spațiul este inundat de un tip de exultare a cunoașterii. Fără ca nimic din eu să se piradă. Dimpotrivă. Vitalitatea corpurilor, a muzicii care îi ațîță, a ritmurilor care se bat, se aud, pe care ei le aud par să nu mai încapă în ei și în noi. Costumele scenografei Corina Boboc, minimaliste, complementare, pe o discretă cromatică a unei palete de gri, comentează fragmentele și, apoi, întregul întîlnirii a doi mărturisitori. A doi dansatori desăvîrșiți. A doi artiști de marcă. A doi coregrafi internaționali. A doi povestitori despre ce avem în comun, despre ce ne desparte. Ca descoperind și înțelegînd, să îi și să ne aducă împreună. Poezia creației lui Alin Popa și a Ruxandrei Ilie, plimbă lumina cinematografic pe mișcări, pe părți ale corpului, pe mimica feței, oarecum fragmentar la început, incitant, ca apoi să fixeze caracteristicile performanței absolute. La sfîrșitul spectacolului sînt cîteva secunde suspendate. Dincolo de timp și spațiu. Revenirea din transa în care am locuit cu cei doi performeri este, de fapt, explozia celor care au privit, au fost înăuntru, continuă, au preluat, au primit și acum, dau energia receptării lor.
La „Grivița 53“, artiștii Andrea Gavriliu și Edwin Mokaya sînt și ei ctitori. Un fenomen care se numește și teatru-dans, și dans-teatru, și teatru fizic, care creează evoluție în tradiție și care la noi a început cu Miriam Răducanu și cu discipolul ei, Gigi Căciuleanu.
Teatrul „Grivița 53“: Fade to Grey. Un spectacol de teatru fizic de/cu Andrea Gavriliu și Edwin Mokaya. Scenografia: Corina Boboc. Muzica originală: DJ Mujdei, Andrea Gavriliu. Lighting design: Alin Popa și Ruxandra Ilie.