Un an se încheie, altul începe. În ce stare de spirit suntem acum, la mișcarea înnoitoare a osiilor cerești? Dacă ținem cont de tot ce se întâmplă în jurul nostru, avem oare motive de optimism sau îngrijorarea, amărăciunea, exasperarea, teama, dezamăgirea e firesc să ne copleșească? Desigur, mă refer la situația noastră ca popor, nu la devenirea individuală a fiecăruia dintre noi. La capitolul viață personală, împliniri personale, eu, unul, îndrăznesc să mărturisesc că anul care a trecut n-a fost deloc rău. Ci, dimpotrivă. Să fie aceasta o confirmare a faptului că singura salvare posibilă e cea individuală, nu cea colectivă, mai ales atunci când angrenajul social e unul slab, defectuos? Probabil că da, fiindcă la nivel general, ca situație comunitară, bilanțul nu mi se pare încurajator.
E suficient să enumerăm numai câteva dintre evenimentele din ultima lună ca să ne dăm seama în ce ape tulburi ne scăldăm. Scandalul uriaș din justiție, legat de legea pensiilor speciale și amplificat de dezvăluirile din documentarul Recorder, dar și de mărturiile unor magistrați privind amânarea cauzelor de mare corupție, și nu numai, până la prescrierea faptelor. Scandalul apei potabile din Prahova și Dâmbovița. Scandalul ministrului cu CV-ul falsificat. Scandalul fără sfârșit din coaliție, culminând (deocamdată?) cu votarea de către PSD a moțiunii AUR împotriva unui ministru din coaliție (ceea ce încalcă protocolul care stă la baza acestei coaliții!).
Iar lărgind cadrul, ce vedem? Scandalul războiului din Ucraina care continuă cu sporită violență, deși Statele Unite anunță insistent, ca iminentă, pacea; și, după cum avertizează importanți lideri europeni și însuși Mark Rutte, secretarul general NATO, există pericolul extinderii conflictului, al transformării lui în al Treilea Război Mondial, fiindcă Rusia (sprijinită de China și de alte state cu conduceri autoritare) visează la refacerea imperiului și dorește o nouă împărțire a lumii, în care, de pildă, NATO să se retragă pe aliniamentele din 1997.
În fine, lumea noastră literară mică tocmai are în derulare și ea scandalul ei: legat de schimbarea programei pentru manualele de limba și literatura română din învățământul liceal (chiar în acest număr al României literare, la inițiativa colegului nostru Angelo Mitchievici, vice președintele Uniunii Scriitorilor, publicăm un Dosar care conține punctele de vedere ale unora dintre susținătorii noii programe).
Cum constatăm, situația generală stă sub semnul unui singur cuvânt, care rezumă tot ce trăim: scandal. E un scandal nesfârșit, care ia diferite chipuri și se manifestă pe cele mai neașteptate paliere, și e unul devastator, traumatizant, căci ne împiedică să ființăm normal și să facem necesarii pași înainte.
Putem ieși din acest impas prelungit și ramificat? Îmi vine greu să cred. De ce? Fiindcă taberele, în cvasitotalitatea confruntărilor, sunt radicalizate, nedispuse la concesii, la înțelegere, interesate doar să-și impună, în defavoarea celeilalte/ celorlalte părți (cu orice preț, mergând până în pânzele albe!) propriile interese/convingeri/adevăruri (chiar atunci când adevărurile lor nu stau în picioare, sunt egale cu false adevăruri).
Să ne oprim, de exemplu, la scandalul din coaliție, care o face nefuncțională. S-a afirmat în spațiul public în mod repetat (și se observă de către oricine, cu ochiul liber): un partid, PSD, are un comportament duplicitar; e și membru (doar declarativ?) al coaliției, dar își și atacă partenerii din coaliție atunci când îi convine. De ce face asta? Din rațiuni electorale, e cu ochiul pe sondaje, sperând să marcheze puncte dacă se opune (tot numai declarativ, de formă?) dispozițiilor guvernamentale nepopulare. Cum s-ar cuveni să acționeze ca partid responsabil? Bineînțeles, sprijinind măsurile de reformă, care sunt strict necesare pentru a scoate țara din criza nu doar financiară în care ne aflăm (unde a fost adusă de către cine oare dintre forțele politice?). În parte, calculele pesediste sunt corecte: acești oameni obțin un oarecare avantaj de partid, jucând astfel, dublu. Dar îl obțin sacrificând interesul național, nesprijinind remedierea felului cum funcționează instituțiile statului. Și, sigur, concret, prin această operație de băltire, de amânare, de tragere de timp pe care o practică PSD-ul (se opune la reforma marilor companii de stat ineficiente, ca și la reducerea cheltuielilor din administrația centrală și locală etc.), acest partid aruncă vina nereformării statului asupra premierului: lumea zice grăbită „Bolojan n-a făcut ce trebuia făcut și se angajase că face!“, lumea nu stă să cumpănească și să observe că premierul e ca un conducător-auto care se află la volan și, într-adevăr, nu reușește să deplaseze mașina în direcția dorită. Dar dacă nu reușește, de vină nu e el, ci copilotul care trage din răsputeri frâna de mână.
Sau dacă ne îndreptăm atenția asupra scandalului din justiție, ce avem? Pe de o parte, un conflict între societate și magistrații care se consideră o castă superioară, intangibilă și se poartă ca atare. Iar pe de altă parte, sunt înfruntări între diferite grupări din interiorul sistemului (magistrați corupți versus magistrați cinstiți, șefi cu puteri neîngrădite contra subalterni ș.a.). Toată această disfuncționalitate de unde pornește? De la bunele intenții ale legilor justiției, care s-au străduit să asigure independența acesteia, ferind-o de imixtiunea factorului politic. Ce a rezultat în realitate? Un stat în stat, puteri discreționare, judecători care, în vădit conflict de interese, se judecă ei pe ei înșiși (de pildă, judecătorii de la Curtea Constituțională, în privința pensiilor speciale, sunt puși să-și decidă soarta propriilor venituri!).
Dar ar mai fi un scandal, scandalul scandalurilor din viața literară, nu vreau să sar cumva tocmai peste el: cel incriminat este de data aceasta chiar semnatarul prezentelor însemnări. Aflu de la cel care s-a înscăunat drept justițiarul vremurilor noi, gardianul adevărurilor ultime, literare și publice, aflu, zic, că la originea răului, a marelui rău din literatura noastră, aș fi eu, când am fost premiat, acum zece ani, la Botoșani, eu, „un poet mediocru al cărui unic merit era cel de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor“. Bine că m-a scos din amăgirea de sine în care stăteam scufundat: atât de numeroasele premii pentru poezie luate încă din vremea studenției, cu mult timp înainte de a-mi trece prin minte gândul că voi ajunge cândva în conducerea Uniunii Scriitorilor (de trei ori chiar Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru volumul de debut, la 22 de ani, pentru roman, în 1997, pentru carte de poezie, în 1998), sutele de cronici elogioase, multe dintre ele venite de la unele dintre numele cele mai respectate ale criticii literare de la noi, care nu s-au ferit de judecăți de valoare la superlativ, traducerile, toate acestea mă făcuseră să cred că ar fi totuși ceva de capul meu, măcar cât de cât, ca autor de versuri și de literatură, în general. Ei da, acum apare el, Radu Vancu, și-mi comunică sentința, adevărul definitiv a cărui exclusivitate se silește să ne impună că ar deține-o: toți s-au înșelat, totul e minciună. Și nu doar de atât sunt vinovat, în reprezentarea sa: de la nevrednicul de mine se trage nenorocirea care imediat după aceea s-a întins ca o molimă medievală și a aneantizat tot ce înseamnă Uniunea Scriitorilor; cărțile membrilor asociației noastre n-au nicio valoare, revistele sale, proiectele sale culturale, inițiativele sale publice sunt complet irelevante, zero absolut. Îi mulțumesc că m-a adus cu picioarele pe pământ, că m-a trezit (fie și așa negând evidența fără pic de îndoială de sine, cu aroganță și agresivitate!) la adevărata realitate – distopică, pe dos, toxică – în care se adeverește că ne e dat să viețuim.
Și atunci, dacă sub soarele negru al cuvântului scandal stă prezentul, cum va fi noul an? Constat, nu avem cum să ne facem speranțe. Știm, zidurile viitoare se ridică întotdeauna pe temelia a ceea ce a fost, a ceea ce este. Dacă temelia e șubredă, nici ce ne așteaptă de aici încolo nu are cum să fie tărâmul fericirii.
Altfel, da, în noul an, mi-aș dori să avem parte numai de bine: raționalitate, decență, coeziune socială, sănătate, pace, solidaritate, concordie, izbânzi.