Julius Zimberlan a fost dat în judecată de domnul Mihail Lubinko pentru că într-o povestire intitulată Jaf la drumul mare, apărută în revista de mare tiraj CINE POATE, un personaj dintre implicații în tâlhărie se numește nici mai mult nici mai puțin decât „Olga Chero Carolina“. Or, se știe că pe soția domnului consilier Mihail Lubinko exact așa o cheamă: Olga Chero Carolina! „Chero“ înseamnă „veselie“, „voișie“, de unde și „cherofobie“, care se referă la „frica de fericire“, un sindrom descris de medicii psihiatri și de psihologi, cum a precizat reclamantul la proces.
– „Chero“ vine din limba greacă, iar bunicul dinspre mamă a fost grec, a spus avocatul și a dovedit printr-un act notarial autenticitatea acestei afirmații. Apoi a continuat: Arătați-mi măcar o singură altă persoană pe lumea asta care să se numească „Olga Chero Carolina“! Nici măcar „Chero“ n-o să prea găsiți, darămite această combinație! Avocatul Dr. Ludovic L., care-l reprezenta pe domnul consilier Mihail Lubinko, a expus convingător cauza: „Dacă Julius Zimberlan a introdus printre tâlhari și pe o „Olga Chero Carolina“, deși știa că doar pe doamna consilier Mihail Lubinko o cheamă așa, putem afirma fără posibilitate de tăgadă că prin persoana numită ne aflăm în fața unui atac direct la adresa soțului ei. Îl somez aici pe abjectul autor să declare cu sinceritate cine dintre adversarii politici ai domnului Mihail Lubinko l-a plătit să popularizeze în revista CINE POATE o asemenea mârșăvie.
Julius Zimberlan a arătat că nici n-a știut că onorabila doamnă Lubinko este înregistrată în acte „Olga Chero Carolina Lubinko“ și a jurat că nu s-a referit, nici vorbă, la distinsa doamnă consilier. Tribunalul a admis că plângerea penală nu se susține, dar, ca de obicei, eșecul suferit în instanță de maestrul Dr. Ludovic L. a adus mai degrabă avantaje electorale nebănuite domnului Lubinko, întrucât alegătorii au ținut cont de „jignirile nemeritate“ împotriva soției sale. Așa că domnul consilier a prelungit parcursul procesului pentru ca lumea să se obișnuiască în felul dorit cu numele Lubinko. (Domnul consilier a câștigat detașat alegerile, iar Julius Zimberlan, deși n-a pierdut procesul, a trebuit să cheltuie numeroase zile pe coridoarele instanțelor, deoarece avocatul Ludovic L. a obținut repetate strămutări ale cauzei în mai toate localitățile unde numele „Lubinko“ s-a găsit pe buletinele de vot.)
Cazul Julius Zimberlan versus Mihail Lubinko a intrat în anale, așa că de la el s-au inspirat și artista Anamaria Popesco, precum și pictorul Vladimir Janos Popovici, atunci când l-au dat în judecată pe foiletonistul revistei de mare tiraj CINE POATE. Procesele de ultraj deschise de aceștia au dus la câștiguri sigure, mai ales că erau pierdute în sălile de judecată de către nu mai puțin celebrul maestru doctor Ludovic L. și urmate de pătrunderea în conștiința publicului larg a numelor incriminate. Anamaria Popesco a ajuns să fie pomenită cu litere tot mai mari pe afișele teatrului, iar Vladimir Janos Popovici, și el atât de des pomenit, a reușit să-și vândă lucrările la prețuri nesperate până atunci. Revista de mare tiraj CINE POATE a devenit extrem de solicitată, așa că i-a angajat un avocat renumitului autor și l-a plătit mult mai generos ca până la popularele sale procese. Unde acum nici nu mai era obligat să se prezinte.
Timp de treizeci și nouă de săptămâni, lucrurile au mers bine și toată lumea a fost mulțumită. La redacție soseau în plicuri închise sugestii ale unor nume care să fie folosite în foiletoanele sale de către talentatul autor, nume în roluri cât mai infame. Însă, din păcate, cum bine zice profunda înțelepciune populară, „ulciorul nu merge de multe ori la fântână!“1, lucrurile au luat o întorsătură nefericită după ce Julius Zimberlan a fost agresat în plină stradă de logodnicul unei domnișoare care nu s-a regăsit – nici după patru săptămâni! – într-o poziție incriminantă, deși a cotizat generos prin plicul trimis la redacție. Astfel de atacuri au devenit tot mai frecvente, ticălosul scriitor nereușind fizic să satisfacă toate cererile discrete. Lista de așteptare a devenit tot mai lungă, iar răbdarea solicitanților tot mai scurtă. Evenimentele s-au precipitat grav, ticălosul scriitor fiind bătut de mai multe ori, o dată s-a încercat chiar și un atentat asupra sa. (Spre noroc, glonțul l-a nimerit doar în umăr.)
Julius Zimberlan a trebuit să se mute în alt oraș, chiar și peste graniță.
Marile trusturi de presă au colaboratori externi peste tot, iar afacerea cu procesele pentru ultraj și calomnie, marca revistei de mare tiraj CINE POATE, a fost studiată în amănunțime. Julius Zimberlan, după cele câștigate în doar treizeci și nouă de săptămâni, s-a retras într-un orășel, unde nu-l cunoștea nimeni și unde își scria sub pseudonim și în liniște poveștile de dragoste pe care i le publica o editură locală. Totuși, deși era ascuns în anonimat într-o localitate măruntă, colosul media E VREMEA TA și agenția de știri HOTNEWS l-au căutat, l-au găsit și l-au contactat. Insistențele celor două trusturi l-au deranjat profund: cererile de a relua aventura de la CINE POATE îi aduceau aminte proaspetele agresiuni de care abia a scăpat. Noul trai îl ferea de necazuri și îi oferea pacea pe care abia a ajuns s-o cunoască și s-o prețuiască. Totuși, E VREMEA TA i-a propus o rețetă de nerefuzat, plus că s-a convenit ca numele Julius Zimberlan să nu apară, ci totul să fie semnat cu pseudonim. Așa că iureșul de la CINE POATE a revenit, iar atmosfera de calm a dispărut în apartamentul de două camere pe care l-a închiriat. Pe care l-a cumpărat. Pe care l-a schimbat cu o casă cu grădină. De unde s-a mutat într-o vilă achiziționată de la un bancher scăpătat.
Cei de la E VREMEA TA, știind cu câți bani îl plăteau, au intrat la bănuieli: individul cheltuia evident mai mult decât primea de la ei. A reieșit că, sub alt pseudonim, Zimberlan lucra și pentru o publicație din portofoliul HOTNEWS. Cât timp profiturile erau cele scontate, ba chiar și mai mari, patronii de la E VREMEA TA n-aveau de ce se sinchisi, dar riscul ca aceeași strategie să dureze în mai multe locuri simultan i-a făcut să ceară refacerea contractului, în sensul de a se introduce o clauză de exclusivitate, clauză pe care ticălosul autor a refuzat-o: acum așii se aflau în mâinile sale. Singura concesie pe care a acceptat-o a fost ca pseudonimul Rupert von Facet să apară doar în posesia celor de la E VREMEA TA, în vreme cu altundeva va semna cu alt nume.
După fix alte treizeci și nouă de săptămâni, de ce le-a fost teamă celor de la E VREMEA TA s-a întâmplat: foiletoanele lui Rupert von Facet, ca și cele semnate Fledermaus au devenit tot mai puțin citite, deși lanțul întins de procese pe care le-au provocat a continuat să fie gustat cu nesaț de marele public. Niciodată bârfa n-a cuprins simultan atâtea cazuri. Televiziunile, ziarele și revistele au popularizat, ca prime știri, amănunte exclusive despre acțiunile judecătorești unde maestrul dr. Ludovic L. pierdea conștiincios de fiecare dată, dar aducându-le mereu mandatarilor săi avantaje până atunci niciodată sperate.
De unde atâtea procese? s-au întrebat cu temei acționarii de la colosul media E VREMEA TA. Bănuiala că Zimberlan, cunoscut drept un mare zăpăcit, va semna din greșeală Rupert von Facet pe o altă foaie nu s-a adeverit. Păcat! Ar fi trebuit să plătească daune ce i-ar fi depășit averea obținută din textele sale mizerabile. S-a aflat, totuși, că folosea aceeași metodă și la cel puțin alte opt reviste și canale radio. „Dacă omul a devenit măgar, nu este nimic amoral să-l șantajăm, divulgând că Rupert von Facet locuiește unde locuiește și este cine este, fiind de așteptat ca pățaniile profund neplăcute care l-au obligat să-și părăsească vechea identitate să fie, de data asta, mult, mult mai grave. Doar că vila cumpărată de la bancherul falit a fost vândută, iar Julius Zimberlan alias Rupert von Facet alias Fledermaus a dispărut. Și odată cu el au dispărut și Vladimir Ilici Schiler, și Ramon de la Cruz, și Einstein 2, și Wolfgang Amadeus Bach etc. Foiletoanele sale au mai continuat o vreme, apoi au încetat să mai apară. Ticălosul autor trăia o viață îndestulată de pe urma celor câștigate, iar toți care au colaborat s-au ales și ei cu profituri substanțiale. Cei ce s-au arătat nemulțumiți cu cât au câștigat de pe urma „Curentului Zimberlan“ (cum e numit atât în jurisprudență, cât și în istoria literară) s-au dovedit neștiutori în mass-media, întrucât se știe că orice subiect cu impact în realitatea zilei are o perioadă de vârf, după care se stinge.
Julius Zimberlan, trăind sub alt nume, în alt loc și chiar și cu chipul schimbat, putând să-și permită orice își dorea, se plictisea. Puternicul său rol din umbră i-a modificat nu numai ambițiile și statutul social, dar l-a transformat din scriitorașul anonim în cineva care a cunoscut celebritatea din umbră, cineva care a influențat destine. De scris foiletoane provocatoare cu urmări în justiție nu mai dorea, neputând uita primejdiile prin care a trecut. Să ducă o viață mondenă conformă cu averea acumulată nu se pricepea și nici nu i se părea indicat din aceleași motive. Să se mulțumească doar cu renumele unui personaj misterios, cu un trecut imposibil de accesat, în ciuda investigațiilor oficialităților, dar și ale unor detectivi particulari, l-a distrat o vreme, dar cu trecerea timpului, viața i se părea tot mai deșartă. Cei doi servitori, regește plătiți, aveau interzis să povestească nici cele mai mici amănunte despre stăpânul lor și despre ceea ce se petrecea în spatele zidurilor bătrânei și majestoasei sale reședințe. Plus că au fost instruiți separat să se spioneze reciproc dacă unul dintre ei încalcă acel consemn. Și, într-adevăr, când unul a scăpat o vorbă, stăpânul a aflat și l-a concediat. În locul lui a angajat pe altcineva, precum și o femeie mută. După care, pentru salariul primit, nimeni dintre cei trei servitori nu a mai trădat nimic. Dar ce să trădeze? În Castelul Spak nici nu se întâmpla nimic deosebit. (Însă Castelul Spak, o clădire din secolul al XVI-lea, adăpostește legende cumplite. Unul dintre proprietarii succesivi a încercat să-l transforme în hotel, dar nu au apărut doritori să locuiască nici măcar o noapte acolo. Vechile povești cu asasinate și cu stafiile celor omorâți în acel loc s-au transmis din generație în generație și edificiul a rămas gol vreme îndelungată. Când l-a cumpărat Julius Zimberlan, fostul stăpân a crezut că a atins glezna lui Dumnezeu și nu a crezut că târgul chiar va avea loc până ce nu a primit banii în fața notarului. Noul proprietar s-a asigurat că nu va fi deranjat aducând în vasta grădină, în mare parte sălbăticită, patru dulăi fioroși. N-a fost nevoie: și singură, faima locului i-a ținut departe până și pe cei mai îndrăzneți paparazzi. E cu atât mai ciudat că a reușit să-și angajeze personalul într-un loc atât de damnat, chiar și cu remunerațiile consistente oferite2.) Julius Zimberlan a savurat pe vremuri faima plină de mister a celui ce, invizibil din spatele pseudonimelor folosite, insinua la precizie figuri și întâmplări tăinuite. Renumele castelanului de la Spak nu era deosebit, el devenind, în percepția oamenilor, stăpânul la fel de invizibil al diavolilor și fantomelor de acolo. Poveștile de groază erau actualizate și până și servitorul însărcinat cu aprovizionarea devenise mesagerul diavolului. Așa că acela punea în cutia poștală din fața monumentalei porți a parcului lista cu cele necesare și a doua zi lua de acolo cele cerute, lăsând și banii cuveniți. (Nu era niciun pericol ca acei bani nesupravegheați să dispară. Cine să fie atât de nebun încât să încerce să-l fure pe stăpânul tuturor spaimelor?)
Julius Zimberlan a savurat cât a savurat traiul unui om care are de toate, care are un spațiu numai și numai al lui, un spațiu fastuos mai sigur decât orice buncăr oricât de blindat, unde nimeni nici nu se gândește să pătrundă (nici măcar invitat), unde slujnica mută a fost aleasă pentru corpul ei fermecător, dispus să i-l ofere oricând stăpânului. Dar, pe lângă confortul absolut, a apărut și plictiseala. O plictiseală mereu mai greu de stăpânit. Julius răsfoia tot mai des scrierile semnate inițial cu numele său, dar și cele apărute sub iscăliturile Rupert von Facet, Fledermaus, Vladimir Ilici Schiler, Ramon de la Cruz, Einstein 2, Wolfgang Amadeus Bach, Nunweiler 7 și Clara Bum von Bumbum.
Într-o seară, recitind un text dintre cele publicate de Rupert von Facet, l-a găsit total neizbutit. L-a pus înapoi în mapa respectivă și s-a culcat. Un sentiment ciudat nu l-a lăsat să doarmă. Tot zvârcolindu-se în pat, a sunat după minunata fată mută care îl istovea atât de tare, dar extrem de plăcut, încât îl rupea din toate gândurile negre. Și, într-adevăr, „șerpoaica“ a stors din el răul și Julius a putut să doarmă. Chiar mai mult decât de obicei.
A doua zi a reluat lectura din mapa cu foiletoanele semnate de Rupert von Facet. De data asta s-a produs declicul: un text aproape identic a apărut și semnat de Einstein 2 în ziarul DREPTATEA. Julius n-a putut să înțeleagă cum de a putut publica două texte atât de asemănătoare. Da, aproape identice. Doar personajul țintit era diferit. Ușor diferit. Probabil că, în ritmul pe care trebuia să-l păstreze pentru a face față avalanșei de solicitări, nu și-a dat seama că se repetă. Da, nu-i de mirare. Bine, însă nu e pardonabil ce a făcut Einstein 2! Julius a decis ca Rupert von Facet să-l dea în judecată pe Einstein 2 pentru delictul de plagiat și a aranjat ca procesul să fie cât mai mediatizat.
Chiar și în lipsa lui Julius Zimberlan – care n-a fost citat în nicio calitate – subiectul a avut din nou succes. De data asta, chiar și mai mare ca fostele relatări pentru publicul însetat de cancan. Părțile nu s-au prezentat decât prin avocați, iar aceștia au preluat cauzele pro bono, fiind interesați să apară sub lumina reflectoarelor. (După ce și Nunweiler 7 a chemat-o în fața instanței pe Clara Bum von Bumbum, „Procesele pseudonimelor“, cum au fost numite, au invadat spațiile presei scrise, televiziunilor, radiourilor și mai ales internetul prin Facebook (Meta), Tik Tok, Glu Glu 1 și Glu Glu 2.) Față de foiletoanele lui Julius Zimberlan, care n-au rezistat decât treizeci și nouă de săptămâni, „Procesele pseudonimelor“, năpădind tot mai agresiv mass-media, au ținut capul de afiș timp nelimitat. Încurajate de succes, pseudonimele s-au dat reciproc toate în judecată pentru plagiat: Rupert von Facet l-a chemat în justiție pe Fledermaus, Vladimir Ilici Schiler pe Wolfgang Amadeus Bach, Ramon de la Cruz pe Einstein 2, Clara Bum von Bumbum pe Fledermaus și lista se tot lungea. Mai mult: aceeași Clara Bum von Bumbum în proces cu Nunweiler 7 l-a chemat și ea în instanță pe oponentul ei și a cerut despăgubiri importante pentru că Nunweiler 7 ar fi insultat-o ca femeie în singura întâlnire pe care ar fi avut-o față în față. Așa că plagiatul n-a mai fost singura acuză. Numeroasele „Procese ale pseudonimelor“ au devenit din cauze civile (și) penale, mărind deliciul publicului.
Avocații au fost selecționați cu grijă. Nu direct de către Julius Zimberlan. Acesta a angajat un staff restrâns însărcinat să se ocupe de problemele administrative tot mai complicate. Pe lângă treburile din castel (bucătărie, curățenie, aprovizionare etc.), managementul complicatului „Proces al pseudonimelor“ necesita o organizare fără cusur:
- Câștigurile obținute de pseudonimul învingător în procesul cu alt preudonim, precum și drepturile de autor din difuzarea procesului trebuiau să vină la J.Z.,
- Păstrarea celui mai sever secret în legătură cu cine se ascunde după fiecare pseudonim – care în toate cazurile era desigur tot J. Z. (Julius Zimberlan) se dovedea o sarcină extrem de dificilă,
- Angajarea avocaților necesita/necesită o selecție „la sânge“. Nici cei aleși nu trebuiau să știe cine semnează materialele pentru care s-au pornit procesele, existând pericolul ca ei să șantajeze cu divulgarea întregii afaceri,
- Și tot în privința avocaților: aceștia, fiind mereu pomeniți, au acceptat să lucreze gratuit, renumele câștigat fiind o compensație mai mult decât suficientă. Dar nu era/este ușor să prinzi un loc în „Procesele pseudonimelor“. Așa că erau dispuși nu numai să apere mandatarii pro bono, dar erau/ sunt gata să plătească ei pentru a fi acceptați. Gata să plătească, așa că plătesc. Dar și acei bani trebuie să ajungă discret la J.Z. (Un caz neplăcut a apărut când un apărător care pledase în două cauze din „Procesele pseudonimelor“ a refuzat să mai cotizeze pentru cinstea de a lucra în continuare în acest „domeniu special“. Acelui jurist i s-a înscenat un flagrant imaginar oglindit pe larg în media încât a fost exclus din barou. Omul a continuat în greșeală și a cerut ajutor de la intermediarul care l-a angajat în „Procesele pseudonimelor“. Din păcate, ajutorul n-a putut sosi la timp pentru că individul a fost găsit spânzurat. S-a sinucis din cauza rușinii, au stabilit criminaliștii. De mâna unui asasin profesionist, au șușotit veșnicii răspânditori de zvonuri extraordinare. Dar lumea s-a maturizat și pe aceia nu i-a crezut nimeni.)
Avocații se pregăteau mai intens decât pentru orice alt caz. Strălucirea spectacolului atât de mediatizat constituia/constituie o șansă unică în carieră. „Procesele pseudonimelor“ au ajuns să concureze între ele: la care să fii mai atent când sunt analizate amănunte palpitante de la cauza „Clara Bum von Bumbum versus Rupert von Facet“, dispută ce la al 45-lea termen în legătură cu plângerea Clarei că ar fi fost agresată în plină stradă de Rupert, care ar fi învinovățit-o pe nedrept că i-ar fi „furat“ un subiect despre viceprimarul Laurian Stölz? Și chiar dacă acel caz a avut loc cu aproape trei ani în urmă, daunele nu s-au prescris: avocatul Clarei Bum von Bumbum agita mereu certificatul medico-legal ce atesta că a avut nevoie de 35 de zile de spitalizare după acea agresiunea scandaloasă – în plină stradă, ziua la amiaza mare! – în vreme ce Rupert von Facet a adus dovada cheltuielilor avute pentru dificila documentare a acelui caz, costisitoarele rezultate finale fiind subtilizate de cea care ea ar trebui să fie în postura de pârâtă și nu acuzatul.
Sau mai bine să urmărești pe Kanal *88, la aceeași oră, promisa apariție (de atâtea ori amânată) a lui Vladimir Ilici Schiler, cel care l-a dat în judecată pe Fledermaus pentru denigrare? A fost/este prima apariție în direct a celui care semnează Vladimir Ilici Schiler, o spargere a misterului identității celebrului misterios personaj! (Din „motive bine întemeiate“, Vladimir Ilici Schiler, deși a fost prezent în direct în studio pe parcursul întregii emisiuni de trei ore – desigur incluzând calupurile de publicitate – n-a fost filmat decât din spate. Pentru a mări și mai mult interesul, redacția canalului *88 a pornit un concurs cu premii pentru cel ce a ghicit corect adevărata identitate a personajului. Deocamdată, premiul nu a fost încă acordat, dar analizând ratingul canalului *88, televiziunile concurente au postat și ele în timpul emisiunilor în direct personaje în poziții și în rezoluții diferite personaje ce se pretindeau a fi cei ce semnau cu respectivele pseudonime. Și nici marile case de pariuri n-au pierdut prilejul de a interveni, oferind și ele premii consistente celui ce preciza corect cine se ascundea după semnătura de împrumut. Deși nimeni n-ar fi putut/ nu poate fi sigur că omul a cărui față nu a fost arătată niciodată ar aparține celui indicat de câștigătorul concursului, respectivul, un funcționar până atunci total isignifiant, a intrat în conștiința publicului drept Rupert von Facet. Pe funcționarul deconspirat îl cheamă Iancsi Prelopeț și nu-i priește deloc noua sa postură, mai ales că Rupert von Facet a fost și este parte în numeroase procese pe rol, iar unii oponenți care au avut de tras din greu în urma dezvăluirilor ajunse în presă îl amenință și fizic, acum că au aflat cine le-a făcut atâtea necazuri. Iancsi Prelopeț (?) alias Rupert von Facet nici nu mai îndrăznea să iasă din casă și când a fost totuși obligat să meargă până la magazinul din colț pentru a se aproviziona cu de-ale gurii, a fost luat pe sus și dus într-o locație necunoscută, unde a fost torturat pentru a mărturisi de unde a aflat informațiile scandaloase pe care le-a popularizat atât de agresiv. Degeaba a încercat/încearcă bietul om să nege că el, Iancsi Prelopeț, nu a avut și nu are nicio legătură cu celebrul Rupert von Facet, degeaba a jurat că va da o declarație în presă cum că știrile difuzate sunt simple minciuni pentru care își cere mii de scuze, cei ce-l interogau atât de dur au vrut/vor să afle mai ales cine l-a pus pe nemernic să născocească și să facă publice acele mârșăvii. Și celelalte pseudonime aflat în conflict cu Rupert von Facet au intervenit și – deși nu se știe cum au descoperit unde se afla sechestrat Prelopeț – au vrut să știe și ceea ce era în legătură cu ele. Ba, Clara Bum von Bumbum a vrut să-l răpească pe ticălos din ghearele răpitorilor și să-l predea organelor de drept. Dar mai înainte oprobriului public!
„Procesele pseudonimelor“ au schimbat lumea. După ce câteva televiziuni și mai multe reviste au difuzat figurile greu de recunoscut al personajelor date drept oamenii ce stăteau/stau în spatele numelor devenite populare, oricine putea avea ghinionul să fie „recunoscut“ drept unul dintre mincinoșii șantajiști. Iar când cadavrul numitului Iancsi Prelopeț a fost găsit aruncat într-o piață centrală, panica a devenit generală: în locul acelui nenorocit puteai fi tu, mai ales că dubiile cum că Prelopeț ar fi stat în spatele lui Rupert von Facet erau / sunt tot mai serioase. Nici măcar justiția n-a putut/nu poate da un răspuns limpede. Dacă s-ar dovedi că bietul om n-a fost decât victima unei confuzii tragice?
Acuzele s-au înmulțit surprinzător de repede la adresa unor cetățeni că ar fi fost cei ce au difuzat minciunile abjecte ce au distrus viețile unor personalități importante. În urma unor trăsături insignifiante comune (?) între figurile aduse la lumina reflectoarelor cu cineva de pe stradă, acela putea lua oricând rolul bietului Prelopeț. Persoane bine intenționate, dar în special indivizi ce aveau vechi polițe de plătit, au indicat „fără putință de tăgadă“ oameni drept „adevărații autori ai marilor scandaluri“. Vânătoarea de vrăjitoare a devenit mai aprigă decât oricând.
Simțindu-se vulnerabil, și cel mai inocent cetățean a ajuns să-și renege adevărata identitate: dar pentru că ceea ce nu poartă un nume nu există, toată lumea și-a luat câte o poreclă. Pe care o poartă ca pe o mască. Nici vecinii nu se mai recunosc între ei. Nici rudele.
Spre marea mirare a tuturor, populația poreclelor nu a schimbat cu nimic viața în societate: nici economic, nici cultural, nici în privința ierarhiilor.
Un grup de savanți se ocupă cu depistarea vechilor nume, iar arhivarii chiar au fondat o nouă știință: metacognomenologia. Cercetările lor nu au ajuns niciodată la rezultate de necontestat, așa că au apărut o mulțime de procese de succesiune. Cine pe cine moștenește?
Oamenii și-au schimbat numele din acte. Dar nu toți. Ceea ce este profund derutant. Așa că nu știi cine este cel pe care l-ai cunoscut și cine nu. Chair și autoritățile au probleme grave.
Printr-o lege organică metacognomenologia a fost interzisă.
Degeaba! În instituții secrete și sub diferite denumiri, metacognomenologia se află în plină dezvoltare. Și este cu totul uimitor la ce rezultate ajunge. Așa că acestea primesc statutul de „strict secret“.
Nu este singura activitate scoasă în afara legii, dar care își continuă activitatea păzită de cele mai severe secrete de stat.
În Castelul fantomelor, Julius Zimberlan s-a distrat copios, dar acum se plictisește: parcă înăuntru e ca afară.
__________________________________________
1 „Nu de asta a fost făcut?“, a întrebat Ionică la școală, punându-l pe domnul învățător Miloș într-o penibilă încurcătură. (Dar ăsta este un alt subiect.)
2 Remunerația primită era mare, foarte mare, dar prezența permanentă în Castelul fantomelor era extrem de stresantă. Unul dintre servitori a înnebunit (noroc că nu „șerpoaica“ mută!), a fost internat într-un spital de psihiatrie, unde a și decedat curând. Se pare că a și fost „ajutat“ să moară, ca să nu divulge amănunte despre viața din Castelul Spak.