Cred că puțini sînt cititorii care așteptau de la Mircea Stâncel să dedice un volum destul de masiv, cu poeme lungi, compuse din versuri tot lungi, adică text, nu glumă, unui „madrigal epopeic“ (vorba lui Al. Cistelecan de pe copertă) cu „stări de agitație și inconfort“ (Ion Pop, pe aceeași copertă). Poetul ne vorbește despre „o fuziune ratată“ și „o căsătorie cu pandalii“. Descrierea iubitei nu amintește cîtuși de puțin de vreo Laura sau Beatrice. Dimpotrivă, o vedem cu toată arzătoarea ei neasemănare cu îngerii, ca în sonetul 130 de Shakespeare: My mistress’ eyes are nothing like the sun („Ochi iubitei n-au nimic din soare“) sau altele ale aceluiași, ori, mai bine, ca pe Margot cea grasă a lui Villon, în manifestările ei aprige: „Mă-njură, mă pocnește peste bot,/ Cînd se întîmplă să ne tîrnuim/ În hanul ăsta-n care viețuim“ (trad. H.G.).
Spre deosebire de înaintașele ei, nemurite de poeții clasici, partenera elui liric din textele lui Mircea Stâncel are hachițe livrești: „mai nou îți introduci sinecdoca în sutien“, „apoi cobori în secolul trecut și produci scandaluri/ ameninți istoria literaturii cu un pumn de grenade“, „mă ameninți mereu că te arunci de pe mont blanc/ cu toată literatura noastră în brațe“. Măcar dacă astfel literatura noastră s-ar face fărîme și s-ar răspîndi la poalele muntelui numit, adică în Occident! Asta în timp ce partea bărbătească a cuplului își refuză condiția: „te anunț că nu vreau să fiu doar un tirbușon“.
Este multă tandrețe ascunsă în imprecațiile poetului adresate ființei iubite și detestate alternativ, cu implorări ce amintesc de Cărtărescu, cel al anilor ’80: „lasă-mă să fiu un fragment din continentul tău depravat“, „culorile tale mă beau din nou și înfurie tot cartierul“. Nebunatica farmazoană („ești nebunatică“ sună un titlu) deține un cazier greu: „ai un dosar ce înfierbîntă televiziunile neomarxiste“.
Poetul este conștient că identitatea de stare a unor texte atît de extinse poate induce senzația de monotonie. De aceea caută să fie cît mai inventiv la nivelul fiecărei imagini, să facă risipă de scenarii insolite, improbabile („poți să mă copiezi să mă tragi la xerox“, „din fotoliul tău înconjurat de pisici ce înțeapă mingi de rubin/ trezește-te ispititoareo casa este în flăcări“).
Desigur, Mircea Stâncel se complace, și chiar cu voluptate, în situația de suspinător oropsit care a făcut o fertilă carieră literară în poezia lumii de la începuturi, iar la noi de pe la Costache Conachi, cel „Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire/ Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire“ și care în scris își lăsa expresivele lacrimi să dilueze cerneala cînd ecran nu era pe lume, nici tastatură: „Ah, de nu l-ai mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,/ Cunoaşte-l di pi durere cu care plângând îţi scrie,/ Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce le-i găsâi pe hârtie“. La fel și optzecistul din Alba Iulia se tînguie cu talent, risipește imagini și tropi, dar face risipă și de erudiție și spirit livresc. Ca și înaintașul său din Țigănești, plînge cu slove, pe care le refuză adoratei: „ești din ce în ce mai rea și neasculătoare/ și nu-ți mai dau sînge să-ți termini romanul vieții“. Aluzia culturală face parte din codul de semnalizare erotic: „tu ai plantat din nou plopi fără soț pe stradă/ ce mesaj să fie acesta ?“ și – chiar prins de vîrtejul extazului amoros – poetul grijuliu se teme pentru manuscrisele lui în loc să le lase pustiei și să se ocupe de „nudul de dinlăuntrul nudului“ suplicatei făpturi: „nu mai răsturna bolurile cu ceai verde/ peste manuscrisele mele în așteptarea unui premiu“. Se vede că isteriile grațioase ale acelei Mantis religiosa excitată cu Rilke (în alt poem) ar periclita nu capul masculului liric, ci (și) vreo cunună de lauri pe care ar așeza-o în jurul acelui cap un juriu de-al Uniunii sau măcar al merituoasei filiale.
În cartea conflictelor, Mircea Stâncel se dezlănțuie lexical, sintactic și stilistic, dă paginilor tot ce știe într-o vertiginoasă curgere de implorări, imprecații, știind, în modul său postmodern „cînd să-mbie/ cînd să-njure“, aflîndu-și în plîngerea și recriminările extinse delicii și temeiuri de răsfăț. Precum în Antoniu și Cleopatra, sinusoida adorației și urii reprezintă curentul alternativ al pasiunii. Poetul înalță conflictul ca pe un piedestal al iubirii și nu se mai satură de tensiuni.