Într-un tablou al deja legendarei echipe de critici de la „România literară“ de odinioară, locul lui Gabriel Dimisianu nu a fost cel al liderului, chiar dacă scrisul său a jucat adesea un rol important în validarea valorilor literare dintre 1960 și 1989. I-a displăcut avanscena, deși nu s-a eschivat de la participarea la dispute critice, după cum i-au displăcut zgomotele prea puternice și ostentația care vin la pachet, vrând-nevrând, cu condiția de lider. Pe acestea și le-a asumat marele încasator care a fost Nicolae Manolescu.
Dimisianu nu a jucat nici rolul constructorului de sinteze. Acesta i-a revenit lui Eugen Simion, care a proiectat mereu critica de întâmpinare pe un ecran istoric, fiind așadar un călinescian autentic, chiar și atunci când făcea profesiune de credință lovinesciană. Deși printre cei mai vechi din echipă (dacă nu chiar cel mai vechi), „Dimi“, cum i-au spus cei apropiați, nu avea ambiții de istoric literar și credea în eficiența imediată a actului critic, având cu istoria socoteli încurcate de un anumit relativism.
Nu l-a prins nici rolul de semi-boem, legat cu o parte a ființei sale de cele mai serioase angajamente critice și cu cealaltă de cele mai diafane prietenii lirice cu Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. Acest rol i-a revenit lui Lucian Raicu. Dimisianu avea – în pofida unei vădite fineți a gustului – o evidentă sobrietate și a preferat să disocieze net cele ale vieții de literatură.
În fine, nu-l vom regăsi nici în ipostaza cvasi-monahală, de „critic secret“, fără viață publică: aceasta a fost proprietatea lui Valeriu Cristea. Fără să fie un globe-trotter al literaturii, Gabriel Dimisianu a fost prezent, timp de mai bine de trei decenii, în toate împrejurările publice ale literaturii române, de la juriile Premiilor la Conferințele Naționale ale Uniunii și de la faimoasele ședințe ale Consiliului la Colocviile „G. Călinescu“ ținute la Onești, ca să nu mai vorbim de puținele gesturi de opoziție și de solidaritate cu opozanții regimului, de la finele anilor 1980.
Rolul lui Gabriel Dimisianu a fost altul. Unul pentru care l-au recomandat calitățile sale profesionale și morale și, nu în ultimul rând, personalitatea sa critică. Între cei patru colegi iluștri de mai sus, el a fost balanța.
Balanță, pentru că, între atâtea temperamente puternice, Dimisianu a găsit întotdeauna resursele și disponibilitatea de a media și de a introduce – chiar în mijlocul unor bătălii critice care atunci au părut de capitală importanță pentru cultura română – doza de echilibru și de relativism care făcea posibilă solidaritatea. Capacitatea sa unică de diagnostician rapid, în care nu a avut rivali, i-a dat posibilitatea de a tranșa firesc, fără să proiecteze în exterior o imagine belicoasă. Această calitate s-a dovedit, de altfel, la fel de utilă și după 1989, chiar dacă, după prăbușirea comunismului, altele au fost mizele actului critic. Modestia sa personală a impus și, cred eu, a contribuit în mare măsură la popularitatea echipei de la „România literară“, în pofida faptului că aceasta nu făcea compromisuri. Nici cu ideologia regimului, dar nici cu veleitarii, impostorii și scriitorii fără valoare, numeroși și în acea epocă, nu doar azi. Nu în cele din urmă, surdina pe care știa să o pună unor judecăți de valoare pronunțate, altminteri, fără pic de ezitare a constituit o resursă formidabilă de rezistență în timp a actului critic practicat în paginile „României literare“, într-o cultură în care condiția criticului a fost mai mereu ingrată. Dimisianu este o balanță construită din materiale rezistente, aptă să își exercite funcția de măsurare, dar și de echilibru, iar și iar, imun(ă) la condiții și la presiuni.
Este admirabilă, spuneam, modestia personală a celui care continuă să nu se recomande altfel decât ca publicist literar, într-o epocă în care modești publiciști literari – și chiar… mai puțin de atât – se proclamă critici. Gabriel Dimisianu vrea să spună, de fapt, că nu își arogă un rol de „făcător“ de scriitori, de curente sau de idei literare. Însă demersul de triere a valorilor, pe care l-a exercitat neîntrerupt timp de cinci decenii, este unul fundamental pentru literatură, cu atât mai mult cu cât, cum au recunoscut toți cei care i-au studiat opera, a greșit extrem de rar și numai printr-un exces de entuziasm. Derulată cu o devorantă, deși bine camuflată iubire de literatură, critica sa se află în filigran în însăși literatura scrisă în cele cinci decenii în care a activat, ca și în toate istoriile literare care s-au scris și se vor mai scrie.
Căci, fără balanță, totul – și literatura, dar și cei care o scriu – ar fi strâmb cântărit!