În 1999, Ioana Pârvulescu publica primul ei volum de non-ficțiune, Alfabetul doamnelor, care nu era nici de istorie literară propriu-zisă, deși se servea din plin de ea, nici de teorie literară, deși erau acolo mici exerciții hermeneutice, nici de critică literară, care mai păstra pe atunci ceva din demnitatea postbelică, pentru că nu răspundea actualității literare, ci oferea ceva între toate acestea, un tip de eseu cu care ne obișnuise Alexandru Paleologu, desfășurând un câmp mai larg al unei culturi literare românești care rezona în literatura lumii. Libertatea pe care și-o lua autoarea aducea puțin a badinerie, cu un acordaj fin care transpunea cu lejeritatea delectabilă a unei inteligențe vii, speculative, o constelație tematică a feminității în literatură. Ideea de „alfabet“, termen care revine și în volumul de față, Alfabetul domnilor (Humanitas, 2025), presupune o ordine, dar și o cheie de lectură vizând coduri culturale, unele vizibile, altele care se lasă observate la developare și la care trimite ultimul capitol al cărții, „Din alfabetul comportării masculine“ și un subcapitol al capitolului anterior intitulat „Prototipul bărbatului ideal“. Prin urmare, acest alfabet ține de codurile culturale vehiculate în literatură, metabolizate și dramatizate atât în dimensiunea de ricoșeu pedagogic a exemplarului, cât și a excepției revelatoare. Pe de altă parte, așa cum o evidențiază capitolul final nu este vorba de masculinitate, – și în nici un caz de gen –, ci de ceea ce o îmbracă social, adică de descărcarea în sociabi litate a reflexului mentalitar și con figurarea unui imaginar al bărbătes cului, din care la decantare se obține un profil, cel al „domnului“.
Doamne și domni nu înseamnă femei și băr bați, nuanța este decisivă, ci expresia educată a celor două sexe, inserarea lor într-o cultură a feminității și una a mas culinității/bărbăției. Poate și din aceas tă cauză, cu mici excepții, decupa jul temporal se oprește în jurul anului 1940. În fapt, domnia domnilor se sfârșește cu venirea la putere a regimului comunist care evacuează ideea de „domn“ înlocuind-o cu cea de „tovarăș“, o radicală schimbare de perspectivă vizând o nouă antropo logie. Pe de altă parte, ideea de „domn“ trimite în final la codul bunelor ma niere și la o condiție ideală a bărbatului ipos taziată de bărbatul ideal, recupe rabilă tot din literatură, acolo unde versiunea cumva clasică pe care personajul narator al lui Negruzzi din O alergare de cai oferă un maxim (e aici și o preferință feminină a au toarei!), versiunea romantic-emines ciană emblematizată de sărmanul Dionis și cea caragialiană a „marilor oameni mărunți“ fuzionează în formula de sinteză interbelică a modernului tuturor emancipărilor. Paranteza această finală a idealității masculine are o paranteză inițială a femeii ideale recuperate pe filiera „blazoanelor“ (anatomiei feminine) ale lui Clement Marot și ale poeților antrenați de acesta într-o competiție-elogiu poetic al nurilor „des dames du temps jadis“, pe limba lui Villon. În fond, perspectiva asumată aici este cea a „bărbatului din ochii femeii“, „bărbatul în fața oglinzii femeii“ sau prelucrând o butadă arhicunoscută, cherchez l’hom me, acolo unde femeia încearcă să-și găsească locul la umbra bărbaților în floare. Sunt puse în joc mai multe aici, o proiecție idealizantă care poate face să basculeze pozitivul în negativ, o veche dilemă a conjugalității restric tive în raport cu amorul pasiune, eliberat de convenții, pentru care bovarismul a constituit deopotrivă simptom și supapă, chestionarea supunerii față de regulă cu evitarea chiar și pe patul morții a încălcării tabuului care l-ar aduce în preajmă pe bărbatul jinduit în locul celui social rânduit etc. Bărbatul prin ochii femeii face loc din plin femeii ca personaj care evaluează un câmp de posibilități, altfel spus, doamnele uzează de propriul vocabular afectiv, se alfabetizează la școala emancipării trecând pragul somnolent al resemnării. Momentul acestor mici revelații în roman îi aparține Hortensiei Papadat-Bengescu, poate prima autoare care pătrunde atât de adânc în sufletul feminin, extrapolând rezultatele unei introspecții judicioase pe portativul problematicii sociale și descifrând tot acest univers specular al înfățișării bărbatului cu reprezentările emblematice: „Necunoscutul, bărbatul iubit și străinul neiubit sau iubit zadarnic sunt cele trei imagini ale bărbatului din oglinda femeii.“
Ioana Pârvulescu utilizează într-o asumată eterogenitate atât calificări, cât și tipologii, unele livrate prin tradiție, altele pe care le bricolează abil. De altfel, titlurile capitolelor cărții relevă această versatilitate în configurarea subiectului: „Fotografie de grup“ „Ispite și greșeli de tot felul“, „Riscurile prieteniei. Laudă pașoptișitlor revoluționari“, „Meserii“ , Vârste“, „Pagini din cartea vieții lui“, „Din alfabetul comportării masculine“. Astfel, prietenul cu varianta sa alunecos-sperjură, amicul, stă alături de gazetar, prostul alături de avar, fiul alături de tată, dar nu într-o armonie deplină, craiul alături poet, într-un fel de panoramare a realizării unui potențial masculin cu toate registrele lui într-o societate cu sau fără „prințipuri“. Dincolo de acest nomenclator generalist avem o tipologie a bărbatului care poartă semnătura autoarei, de pildă bărbatul ca îmblânzitor, unde îmblânzirea reprezintă o formă de dresaj, de constrângere a femeii, iar când cruzimea prevalează aici și nu diplomația, îl avem pe neîmblânzit, tiranul familiei. La aceasta se adaugă bărbatul ca îmblânzit, adică aservit prin dragoste femeii, toate aceste tipologii fiind recuperabile tensional mai ales în comedie unde soțul încornorat poate face casă bună cu amantul devotat, dar pe care o altă vârstă a literaturii îi plasează pe poziții ireconciliabile, dând câștig de cauză amantului. Ioana Pârvulescu asociază universului masculin o serie de îndeletniciri, dar înainte de a le pune pe masă, accesoriile sunt cele investigate, mustața, barba și favoriții atît de importante pentru bărbatul belle époque – de aici și rolul esențial al bărbierilor/frizerilor în literatură –, și nu mai puțin mijloacele de locomoție de la cal la tren cu ceea ce presupune acest fapt în registrul unei antropologii a sociabilității. Călărețul îl moștenește pe cavalerul aristocratic, dar calul oferă o imagine a gradului de civilizație și de bunăstare. Mi se pare interesant accentul pus pe călătoria cu trenul din perpesctiva bărbatului. Ioana Pârvulescu scoate la suprafață un imaginar tehnologic-feroviar care ar putea constitui în sine obiectul unei cărți acolo unde „În interbelic trenul modelează destinele“, iar „identitatea călătorului cu trenul are în literatură o valoare mitologică“.
În capitolul „Dragoste, trup, dureri“, autoarea se adresează reprezentărilor trupescului începând cu lacrima și mai ales di men siunii celei mai ta buizate, cea a sexualității, de la formula sinecdocă a sărutului care sintetizează poetic tot ceea ce se pe trece pe întuneric între doi în drăgostiți, bărbat și femeie, la descoperirea trupului în datele prozaice ale sexualității, la lumină, pentru care literatura interbelicilor a fost decisivă. Ce este de preferat în tre tipul de îndrăgostit „genial“, elevat, cerebral, tipul Hyperion cu ava tarurile lui, Ștefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu sau Sandu al lui Ioan Holban și cel mediocru, comic, ipostaziat de Rică Venturiano cu o serie prodigioasă de moștenitori li terari? Ioana Pârvulescu observă cu subtilitate cum cele două paradigme socotite ireconciliabile în literatura ro mână, cu admiratori și detractori, cea eminesciană și cea caragialiană, au de fapt numeroase lucruri în co mun, chiar romantismul în formula sa degradată a romanțiosului, ca „ro mantism în haine de mahala“.
Privindu-i cu atenție pe bărbații din literatură, Ioana Pârvulescu a transferat puțin din capitalul simbolic al eternului mister feminin și asupra lor prin câteva studii de caz. Remarcabilă mi se pare ipoteza unui Fred Ladima proustianizat, al cărui mister ar ține de un homoerotism care nu-și poate spune numele, sau dilema crailor reluată în cuprinsul operei mateine, dar și a biografiei acestuia, cu alte nuanțe, acolo unde polisemia cuvân tu lui crai este speculată magistral dincolo de ceea ce s-a spus deja. Iată fraze care îți rămân și care dau seamă de rafinamentul hermeneutic al autoarei: „Caragialescul trăiește în afara oglinzii, mateinul în ea.“ Se pot adăuga aici considerațiile privitoare la „trupul de pulbere“ al domnului K.B., Kesarion Breb, figură a unei bărbății esențializate, desfăcute de ultimele reziduri de profan, nu fără încercarea ultimă și cea mai complicată a confruntării propriilor sale afecte. În numele tatălui sau al fiului, Ioana Pârvulescu pătrunde pe teritoriul complicat al relațiilor de familie atât în interiorul cărților, cât și în afara lor, observând un spațiu tensional al filiațiilor și filierelor, al genealogiilor și al blazoanelor literare. Remarcabil, autoarea se mișcă cu ușurință prin literatura română uitată, recuperată printr-un gest, o mimică, un clișeu, un ricoșeu ludic, dar se oprește la marii autori și marile opere pe care le chestionează din nou. Încă o dată, Ioana Pârvulescu pătrunde în „intimitatea“ literaturii pe un teritoriu al alterității, cel al bărbaților, pe care-l explorează cu acuitatea, delicatețea, ironia și inteligența unei doamne „alfabetizate“ la școala marilor spirite ale literaturii universale.