(fragmente)
Deschizi fereastra. O boare plăcută, răcoroasă, pătrunde în toropeala odăii. Privești luna incisivă, iscoditoare, frapantă, aruncând reflexe metalic-arămii peste tufișurile înnoptate. Precum o copie tremurată a misterioaselor pete întunecate din carnea discului solitar. În vale, luminile adormite ale orașului scâncesc hipnotizate de energiile selenare. Te-a cuprins o stranie vibrație, din creștet până în călcâie. Ai scrie un poem? N-ai asemenea veleități. Îți vin în minte însă câteva stihuri byroniene:
„Răsare luna… Ce moment feeric!
Spumatul val tot aur și argint e;
Iubiții stau sub lună,-n întuneric,
Și fetele mai cred în jurăminte!“
Dar visarea ți-e străpunsă precum un coral de voci diafane izbit de țipătul unei trompete. Citiseși deunăzi într-o revistă de astronomie că miraculosul nostru satelit se îndepărtează de noi cu patru centimetri în fiecare an. Lin, insesizabil, dar ireversibil, luna pleacă pe furiș din îmbrățișarea terestră precum fata ce a încetat să mai creadă în jurămintele iubitului. În loc de poem, o ecuație își ia locul în tumultul gândurilor tale încâlcite:
Dt = Da + dx • T
Oare câtă relevanță poate avea acel dx de 4 centimetri? Evident, e lipsit de semnificație. Trăiești an după an văzându-ți de corvezile zilnice, dar Ea e tot acolo, egală cu sine, superbă și ocrotitoare.
Dar dacă ai trăi încă o mie de ani? Dacă T -ul tău s-ar întinde în contemplare, așa cum stai sprijinit cu coatele pe canatul ferestrei, încă un mileniu? Nu mare lucru: luna va fi mai abătută cu vreo 40 de metri. Același miracol al ivirii, același spectacol de neuitat al eclipselor. Poate doar astronomii vor putea da seama de diferența față de distanța actuală privind prin ustensilele lor cele mai grozave.
Să îndrăznești să pronunți un milion? Vor mai scânteia luminile orașului peste atâta imensitate de timp? Dar tufișurile posomorâte ce acoperă râpa? Ele, poate, da… Oricum, pentru ochiul curios – de va mai fi vreunul pe undeva – cei 40 de metri au devenit kilometri în plus la măsura distanței totale. Și tot nu se schimbă fundamental lucrurile. Poate doar eclipsele nu vor mai fi un spectacol total al beznei, căci un cerculeț auriu, mai subțire decât un fir de păr, le va împresura magnifica îngemănare.
Ai prins curaj. Îți faci de-acum calculele pe speranța iluzorie că vei trăi și peste niște miliarde de ani. Ce răsărit de lună vei contempla atunci de la fereastra ta strategică? Acum lucrurile se schimbă esențial. Însoțitoarea noastră nedespărțită va fi luat drumul către depărtările orbitei lui Venus. Scăpată complet din dansul gravitațional cu casa noastră primitoare, ea va hoinări nestingherită prin nebule. Cu nimic mai brează decât picăturile de lumină ce umplu bolta în nopțile senine. Nici măcar pe măsura mult-cântatului Luceafăr. Te uiți cu un nod în stomac la cerul înstelat, la felinarele pâlpâitoare ale orașului ce nu vor mai fi. Nici ele, nici chiar tufișurile foșnitoare de sub geamuri. Căci, pe-atunci, peste niște – puține – miliarde de ani, soarele va fi pârjolit tot ce-a mai păstrat un strop de sevă prin capilare. După care se va fi stins și el, cu gemete sfâșietoare, într-o „pitică“ întunecată și ostilă.
Așa pățesc toți cei ce vor să trăiască prea mult, de acord? Preschimbă poemele în ecuații gravitaționale, iar culorile calde ale trăirii în binoame. Rămâi mai bine la primele! Privește luna cu întreaga pioșenie de care ești apt și ascultă-l mai departe pe Lord Byron. Poate că poemele lui se vor regăsi încrustate pe boltă și peste un miliard de ani, când totul va fi înghețat. Iar soluția „ecuației“ sale măcar îți smulge, acum ca și oricând, în locul unui cârcel gastric, o lacrimă:
„Era un vis și parcă nu era…
Pe bolta neagră, soarele murea.
Zburau prin spațiu, oarbe, stele reci,
Pământul înghețase pentru veci.
Pierise luna, iar fugarii zori
N-aveau putere. Bieții muritori“…
*
Adevărul este că… Îți spun eu care-i adevărul… Adevărul adevărat… Nu știi tu ce-i adevărat…
Ce de minți limpezi cutreieră lumea asta! Când îi auzi – la tot pasul – te cuprinde invidia. Dacă îi întrebi însă care-i chestiunea cu acel adevăr la care fac referire din cinci în cinci minute, deturnează discuția. De fapt, e atitudinea cea mai decentă. Pentru că nici măcar marii gânditori n-au reușit să fixeze conceptul într-un set de șuruburi care să nu se clintească, cu toată ireproșabila expertiză a abordării problematicii.
Nopți albe a generat ideea de adevăr încă din vremea grecilor ce-au introdus termenul alétheia, pe care Heraclit, apoi Aristotel, ținuți aproape de Heidegger, îl analizează descompunându-l: a-létheia, ceea ce, urmărind un traseu etimologic interesant, s-ar traduce aproximativ prin ne-ascundere. Or, în comentariu platonic, prin ne-uitare, căci concepția de ansamblu a autorului Dialogurilor era aceea că omul, în vremi mitologice, a trăit în lumea zeilor, având acces la întreaga cunoaștere a universului. Iar ceea ce descoperă acum pe pământ este doar o re-descoperire, o re-amintire a unor frânturi ale supra-realității. De ființa umană (Dasein) leagă și Heidegger „starea-de-a-fi-dezvăluit“, „scoaterea existândului din ascundere“ ce desemnează adevărul, concluzionând că noțiunea nu are nicio relevanță în lipsa Dasein-ului dezvăluitor. Că adevărul, rod nemijlocit al judecății, nu există în absența creaturii gânditoare. Așa cum legile lui Newton, înainte de calculele savantului englez, practic n-au manifestat nicio operaționalitate în mentalul și existența umană. Chiar dacă gravitația corpurilor cerești asculta – neștiut – de ele („pentru ca natura să fie așa cum este, ea nu are nevoie de adevăr“!). Dar și „ascultarea“ are termenele ei. A „funcționat“ doar până la Einstein! După aceea paradigma s-a schimbat complet. Bizar, în cele două consistente analize ale conceptului de adevăr (incluse în Ființă și timp și Problemele fundamentale ale fenomenologiei), filosoful german nu face referiri și la întemeietorul relativității, cu toate că între catedra sa din Freiburg și biroul de inovații din Berna al teribilului copil al fizicii erau doar o sută și ceva de kilometri… Iar sintagma de relativitate a adevărului devine tot mai ispititor de defrișat pentru gânditorii contemporani, pe schema celei a spațiului și timpului. Din acest motiv, dar nu numai, concluzia tranșantă a lui Heidegger este că, chiar dacă „adevărul există“, totuși „nu există adevăr etern“. El ar putea fi postulat doar în situația în care ar apărea dovezi incontestabile că Dasein-ul a existat și înainte de a fi atestat antropologic, dar și în continuare, în eternitate. Și în stagnare. Căci evoluția sa epistemologică îi modifică etapă după etapă reperele. Istoria științei o demonstrează pe deplin: pământul nu mai e centrul lumii, așa cum această teorie a reprezentat un adevăr ce a produs inclusiv victime timp de aproape două milenii. Ci e aruncat la o periferie a unei galaxii aparținând unui univers ce cuprinde alte sute de miliarde și tinde accelerat spre disoluție; teoremele lui Pitagora și Euclid nu mai posedă un „adevăr“ absolut, decât unul aproximativ – e drept, extrem de util pragmatic – căci secolele 19-20 au demonstrat că spațiul prezintă curburi, deci noțiunea de plan e superfluă. Să nu mai vorbim de diversele faze ale evoluției în cunoașterea structurii materiei care s-a „subțiat“ considerabil de la poligoanele acelea mândre, regulate și indestructibile, vreo patru la număr, până la fantomatica funcție de undă a universului, o schizofrenică tremurare a nimicului. Iar viitorul, dacă va mai fi să fie, va veni cu noi și noi suprize.
Dar fă un efort și revino la alétheia, căci lucrurile nu s-au terminat. Platon expune o altă „silabisire“ a termenului ce oferă deschideri surprinzătoare către chiar frământările tale: în loc de a-létheia, el desparte în ále-theía, însemnând cursă (alergare) – divin. Deci obținerea adevărului ar fi o cursă înspre starea de divin, înspre sfera perfecțiunii gestionate de Idei, generatoarele manifestării fenomenale a lumii materiale. Accesibilă doar înțelepților, chiar dacă Heidegger i-a refuzat statutul ontologic. Dar ideea de cursă, de tendință asimptotică (tindere fără atingere) sugerată de interpretarea lui Platon deschide și înspre alte zări. Ea te poartă inclusiv către tulburătoarea etimologie a adevărului din chiar limba ta!
Veritas, verità, verdad, verdade, vérité – sunt termenii sub care se înfățișează vocabula de adevăr în latină și în principalele limbi romanice. Ei provin cu toții din cuvântul proto-indo-european wero. Chiar și germanul Wahrheit se trage din cuvîntul echivalent de pe o altă ramificație a aceleiași încrengături lingvistice, ēr. Doar în limba engleză termenul pare mai îndepărtat de rădăcinile menționate; dar până la urmă revine și el la matcă: deru sau dreu (din care a derivat și arbore), prin arhaicul britanic treowe, a născut truth-ul modern. Toate purtând sensurile de acord, încredere, realitate, exactitate.
Dar al nostru „adevăr“? Pare să nu semene cu nimic. Cu toate astea, lingviștii i-au dat de secretele „fofilării“ sale. E tot în horă cu suratele latine, dar un pic mai aparte, cum de altfel suntem și noi. Surprinzător, el nu provine direct și simplu din substantivul arhaic wero sau ēr cu derivatele lor și care au dat toate variantele contemporane, ci este o locuțiune: ad-de-verum: „către, spre adevăr“. Deci adevărul, în accepțiunea limbii noastre, nu este o stare stabilă, tangibilă, o „comprehensiune a ființei“ (Heidegger), ci doar un permanent drum spre, o tindere, o năzuință către un tărâm de care te apropii mereu, dar nu-l poți decât adulmeca. Spui „adevărat!“, dar asta nu înseamnă mai mult decât o dorință, o voință a imposibilului. Drept adevăr poate fi poreclit drumul, ținta, efortul, dar niciodată premiul.
Să mai zici că limba ta nu e plină de… adevăruri!
*
Și încă una tare despre straniu-fascinanta limbă ce-o vorbești. Și tot legată de zbanghiul „spre“.
Numeri de la zece în sus: unsprezece, doisprezece… șaptesprezece… O faci apoi în alte limbi europene și constați diferențe. În idiomurile de largă circulație termenii derivă dintr-o compunere simplă: zece precedat sau urmat de unu, doi, trei… (seventeen, siebzehn, dix-sept, diciasette etc.). Alăturarea este directă. Sunt câteva excepții: în engleză și germană regula funcționează de la treisprezece în sus, primii doi având denominații distincte; iar în franceză și spaniolă doar de la șaptesprezece. În limba română însă, joncțiunea nu se face prin simplă juxtapunere, ci prin intermediul prepoziției spre: un-spre-zece, doi-spre-zece etc. Nu unu-zece, doi-zece, opt-zece, ori zece-unu, zece-doi… care ar fi sugerat o cumulare, o îndepărtare de zece, o direcție normală de înaintare în numărătoare, așa cum procedează ceilalți. Aici intervine stranietatea: spre indică o direcție (spațială ori temporală), apropierea de ceva. Firesc, dacă tot ne-am cununat cu spre-ul, ar fi fost normal să fie: un-spre-douăzeci, doi-spre-douăzeci ș.a.m.d. Dar nu, ele cu toatele sunt spre-zece. Când numeri de la zece în sus tu manifești tendința să revii la zece, nu să mergi spre douăzeci. Zece rămâne ținta ta pe care, chiar dacă ai depășit-o, tinzi înapoi către ea. Sensul ireversibil al temporalității în mentalul tău s-a inversat. Avansezi cărat silnic spre viitor dus de stihiile lui Cronos, dar zvâcnești pas cu pas, zbuciumat, către trecut. Nu dorești acel viitor mereu incert. Până la zece ai avut reperul degetelor de la mâini. Tărâm ferm, palpabil. Dincolo de el, totul devine nesigur. Se abstractizează, plonjează în nedeterminare. Totul se transformă într-o corvoadă neplăcută, indezirabilă. Ar trebui să-ți imaginezi încă o pereche de mâini ca să faci adiția concretă care să nu te bage în eroare. Și nu e tocmai la îndemână. Iar imaginația e benefică în poezie ori la pictori, dar în aritmetică îți poate juca feste. De aceea mergi mai departe împleticit, cu privirea întoarsă îndărăt, înspre mântuitorul zece. J.-L. Borges a cules din folclorul american o parabolă revelatoare pentru cazul tău: pasărea Goofus „care-și construiește cuibul de-a-ndoaselea și zboară de-a-ndăratelea, pentru că nu-i pasă unde se duce, ci de unde vine“. Tot așa și tu: mergi îmbrâncit înainte, dar cu capul întors spre locul de unde ai plecat. Un-spre-zece, doi-spre-zece…
Dumitru Drăghicescu, primul sociolog român de anvergură, a avut și el de spus câte ceva ceva în legătură cu această regresie a mentalității, cu spaimele permanente legate de timpul ce va să vină: „neavând nicio încredere în viitor“, „în toate acțiunile noastre nu ne bizuim decât pe momentul de față, neglijăm viitorul, timpul nu ne sinchisește“. Ba mai degrabă ne sinchisește, chiar puternic, încât încercăm să fim mereu înafara lui. Sau măcar să-l ținem în loc, ca pe o căruță ai cărei cai sunt ostenți și flămânzi.
Doar după douăzeci intrăm în normalitate. Acolo, vrând nevrând, ne atârnăm și noi de goana lumii. Douăzeci și unu, douăzeci și doi… De-acum nu mai avem încotro. Stâlpul certitudinii a rămas în urmă, mult prea în urmă, nu-l mai putem ajunge, revenirea a devenit chiar și mental imposibilă. Tăvălugul timpului ne-a măturat, măcar o vreme, moleșelile. Istoria ne împinge spre nebuli contra vrerii noastre. Și nu mai putem folosi nici măcar degetele de la picioare drept suport de urgență…
*
E bine din când în când să faci câte un pelerinaj prin locuri ce au schimbat țesătura universului. Mai ales că nu sunt foarte multe. Într-unele nu a mai rămas piatră peste piatră. Într-altele, câțiva bolovani apatici mai străjuie câte o colină ori vreun abrupt ce se prăvale în mare. Se mai adună la un loc câte doi-trei rămași laolaltă ca prin minune din ceea ce a fost cândva o mândră stoa, treptele circulare ale vreunui amfiteatru ori coloanele unui templu solemn. Sub torentele incendiare ale soarelui căruia nu-i fac față decât corul dezlănțuit al greierilor.
Cam așa arată mistica Stagira, leagănul – la propriu – lui Aristotel. Cetate mică dar odată înfloritoare, distrusă de Filip al II-lea macedonul, tocmai tatăl celui pe care Aristotel l-a educat și trimis să cucerească lumea. Dar amănuntele astea se mai uită. Important e că aici ne-am ivit, odată cu el. To ti en einai, “ceea ce era a fi“, a fost să fie cu începutul aici. Pășești pe pietrele roase de milenii și pustiiri, aceleași pe care le-au pășit și piciorușele de copil ale marelui gânditor. Care o fi privit fascinat de pe promontoriul cetății stelele reflectate în golful egeean, stârnindu-i în căpșorul curios primele frânturi de gânduri cosmologice. Dar și multe altele s-or fi mișcat prin creierul său frenetic precum lanțurile de mișcători ce învârt bolta, până la Primul Motor, stavilă către indecentul infinit. Poate silueta subtilă a templului ce străjuia orașul i-a stârnit năstrușnicia că formele lucrurilor sunt cele ce le scot din potențialitate și le predau trudei actualizării. Iar odată ajunse aici, ele pot fi disecate până la celulele nevăzute ale categoriilor și înțelese deștept, fără invocarea miturilor și a imaginațiilor: încântătoare – e drept – dar sterile pentru cunoaștere.
Aici ne-am ivit. Aici își are sorgintea inclusiv telescopul spațial Hubble, în stelele îndepărtate picurate în valurile Egeei. Căci odată cu Stagiritul a început analitica scăpărătoare a Occidentului. Și inteligența pragmatică a demonstrației dialectice, a epistemei fără hotare. De la zoologie și meteorologie, prin logică și etică, prin astronomie, fizică și metafizică și până la politică și poetică. Și probabil la multe alte discipline, dar barbariile istoriei nu au binevoit a ne lăsa să avem știință despre ele.
Fără Stagira probabil eram mai puțin logici, în pofida tot mai frecventelor secvențe ilogice care ne bântuie. Dar și mai puțin… tehnologici (era bine? era rău? asta rămâne de judecat).
În oricare variantă, ruinurile anticei Stagira rămân un sanctuar.
Acum simți nevoia să pășești pe altfel de pietre. Nu departe de dalele macerate ale Stagirei. Cobori în beznele subterane ale Petralonei printre fantasmele ce-ți stârnesc angoase și stupefacții. Ferite de orgiile istoriei, ca și de pârjolul soarelui egeean. După logica lui Aristotel, pe care poate niciodată n-ai reușit să o înțelegi pe deplin, respiri un pic de silogistică minerală. Ce vine nu de peste milenii, ci din depărtări de mii de milenii. Nu e o logică dinamică a deducțiilor, ci una a împietririi. Nu una a categoriilor, ci a prelingerilor: picur cu picur, eon după eon, molecule calcifiate suprapunând legătură peste legătură în timpi ce nu pot fi măsurați nici măcar în rotații galactice.
Aici lucrurile se întâmplă invers ca la Stagirit. Nu forma modelează materia ci substanța însăși urzește forma: metafizică a golului nostalgie a numinosului într-un desfrâu dezlănțuit al volumelor. Dar ce structuri mărginesc! Arborescențe în culori arămii precum armurile unor cavaleri invincibili cățărându-se în tremolo-uri calcaroase înspre plafoanele țintuite în ghimpi precum dinții aspidei. Spirale nautilice certate cu logaritmul azvârlindu-și faldurile stromatolitice peste bolți ce străjuie hăuri vâscoase. Din care se întrevăd licăririle zbuciumat-înțepenite ale unor creaturi ce-ți taie respirația: licorni cu sulița din frunte străpungând cerul stelelor fixe. Walkirii călări a căror frumusețe înaripată te transformă într-un fir de abur. Aheron cu ochii în flăcări și gura imensă ce-și înghite lacom adăpostul milenar întreaga peșteră cu munte și cu el cu tot. Grifoni giganți cât opt lei și o sută de vulturi alipiți răpind de pe tarlale căruțe înțesate de recoltă cu căruțași și boi cu tot. Ori manticora ce scoate sunete de flaut și aruncă din coada înveșmântată în solzi sclipitori săgeți mortale către oștile deșertului. Tot ceea ce repudiatul infinit refuză să întrupeze în lume zace aici în halucinațiile nestingherite de legi ale cavernei. Tot ce Aristotel nu s-a ostenit să binecuvânteze cu formă ia aci înfățișarea nepieritoare entelehială din prelingerea șoaptelor înghețate de apă.
Dacă palatele subterane ale lui Hades se bucurau de această fabulos-terifiantă arhitectură a Petralonei, probabil că Orfeu, vizionarul, nu și-ar fi întors privirea doar ca să vadă dacă Euridice îl urmează. Sau, poate, dimpotrivă, voise să-și eternizeze frumoasa naiadă în șirul nemuritor de picuri făcători de piatră.