Ce se petrece în mintea mea când citesc ediția bilingvă a unui autor vechi, despre care mulți admit că este o sursă a culturii mele, pe care mulți editori o tipăresc cusută, ca să stea deschisă pe masă, cu coperți cartonate și suficient spațiu alb în margine pentru notițele mele? Am înainte un text vegheat oarecum de sursa lui într-o limbă veche, cu un eventual aparat de lecțiuni manuscrise printre care editorul l-a stabilit după reguli precise, pe care mi l-a tradus și comentat alături. Eu îl urmăresc în limba mea, îl învăț, îl citez, îl gândesc, îl predau ca un bun comun al limbii mele și ca o garanție a faptului că, sub ocrotirea lui, nimeni nu mă poate minți asupra unei surse vagi sau răstălmăcite. Dar raportul meu cu cele două limbi este foarte diferit și, aș spune, spectaculos și tulburător.
La limba mea, cea din dreapta paginii, mă raportez după criteriul naturalității și cel al frumuseții, când întreb: oare cât mi-a forțat limba traducătorul, când a văzut că ea nu putea rosti gândul autorului vechi, fiindcă îi lipsește experiența culturală în care gândul acela a apărut? Oare limba mea poate exprima opera veche ca și cum ar fi fost scrisă în limba mea? Ambele întrebări, potrivit celor de mai jos, sunt caduce, duc la blocaje de înțelegere și aparțin unei epoci revolute când majoritatea limbilor europene își traduceau bibliotecile de surse greco-latine ca să își legimiteze fluiditatea și frumusețea ingenuă, forța și pretinsul geniu al limbii. Totuși, în mintea mea și-ar putea face loc și o altă întrebare, pe care vreau să o legitimez: oare îmi educă mintea și limba textul pe care îl studiez, modelându-le potrivit experienței istorice și spirituale pe care el mi-o amintește?
La limba din stânga paginii, într-un fel a mea, în alt fel străină de mine, mă raportez foarte deosebit și gradual. Pot fi ignorant, iar atunci mai descifrez pe ici-colo câte un termen și surâd orgolios. Pot fi oarecum cunoscător și iubitor al limbilor vechi, iar atunci le voi respira sintaxa, voi învăța din ele forme de expresie pe care nu le cunoașteam, le voi compara cu limba mea și îmi voi verifica traducătorul. De fapt, la aceste nivele citesc ce spune textul. Dar pot și mai mult, să cobor în adâncimea textului vechi și să îi gândesc posibilitățile. Adică să încetez să citesc doar ca un cunoscător al limbii textul, dar încep să îl citesc ca filolog, ca filosof și ca istoric, să înțeleg că autorul a ales anumiți termeni și a refuzat alții, a folosit la rândul său anumite surse și a repetat sau a născocit anumite argumente și nu altele pentru că își mărturisește tăcut propria experiență istorică și pentru că accidentalul transmiterii ei mi-a conservat aceste indicii. La acest nivel, citesc ce nu spune textul, dar istoria mi-a transmis cât de cât indicii suficiente ca să ghicesc la rândul meu din textura sa. Și, incredibil, mă pot scufunda și mai mult și să spun: mai pot reflecta și la toate lucrurile asupra cărora autorul nu tace, ci le spune accidental, ca pe cel mai firesc lucru, ca și cum ele nu ar fi principii supreme, dar pe care eu trebuie să știu să le ghicesc în funcție de istoria care s-a petrecut ulterior și mă constituie pe mine. Adică să aplic o hermeneutică istorică peste ceea ce autorul spune, dar istoria tace și mă constituie pe mine ca cititor, lăsându-mă să mă citesc pe mine însumi, dar și păcălindu-mă oarecum: căci minele pe care îl caut se lărgește din cauza căutării înseși înglobându-și propria istorie prin ceea ce vede în text și propria societate prin presupozițiile ei tacite și cotidiene pe care le inferează în urma acestor intuiții istorice. Adică devine ceva ce nu era, și l-aș numi în urma lui Noica „sine lărgit“.
Dar cele două lecturi, pe stânga și pe dreapta, sunt simultane. Mi se pare interesant faptul că nu elementele lor pe care le-am înșirat mai sus, ci simultaneitatea lor devine decisivă și prevalentă înaintea lor. Să privim acum ediția bilingvă în natura ei formală, fără conținut. Vedem ceva spectaculos: partea din stânga este o moștenire care doar stă acolo, care nu trece de afirmarea de sine. Ea nu spune nimic în plus față de propria prezență, oarecum trântită pe pagină. Simpla sa autoafirmare este egală cu natura ei necesară în tradiția din care vine. Ea este chipul necesității care nu oferă în propria solitudine nicio noutate. Dimpotrivă, pagina din dreapta este noutatea. Ea este rodul judecății și asumării unui traducător în sens filologic, istoric, filosofic, intuitiv, erudit și liber să exprime ce vede el în chipul necesității. El poate produce doar o posibilitate de exprimare în limba în care traduce, iar atunci opera lui rămâne mediocră. Dar excelența muncii sale îl poate duce mai departe, făcând din ea o exprimare a limbii în care traduce. Adică îmi dă posibilitatea celei de-a treia și mai ales a celei din urmă lecturi pe care am amintit-o. Chiar dacă ceea ce el face acum este formidabil, rezultatul său este doar nou, și este lipsit de orice necesitate. Munca lui este chipul noutății.
Dacă privim așa pagina de stânga și cea de dreapta a unei ediții bilingve, putem face ușor o analogie cu schema prin care a răspuns o parte a istoriei filosofiei la întrebarea „cum este posibilă în general cunoașterea?“. Analogia ni-i amintește, pe rând, pe Platon (pentru care depășirea paradoxului lui Menon înseamnă să dovedești că, pe lângă cunoștințele pe care deja le ai, deci nu are rost să le înveți, și cele pe care nu le ai, deci nu știi de unde să le iei, mai sunt și altele, prin care mintea ta progresează dacă ceva ți le aduce aminte), pe Augustin (pentru care egalitatea Fiului cu Tatăl, alăturată faptului că el este simultan mai mic decât celălalt, trimis etern și totodată istoric, este dovada că și în mintea mea pot rosti verbul ca pe ceva nou, dar și necesar cu referire la cel despre care îl rostesc) sau, între alții, la Kant (pentru care propozițiile analitice sunt necesare dar nu produc noutate, cele sintetice aduc noutate fără a fi necesare, dar enunțurile aritmeticii ne arată că necesitatea și noutatea pot fi îmbinate). Primul amintit avea nevoie de o uriașă supoziție narativă (lumea ideilor și plimbările sufletului), al doilea a simțit nevoia să garanteze prin raporturile intratrinitare puterea minții de a cunoaște adevărul înaintând în el, al treilea doar a arătat cu degetul simplitatea și economia de mijloace a soluției sale. Dacă privim acum obiectul material al ediției bilingve drept o ipostază formală a acestei probleme, atunci concluzia este: ediția bilingvă permite (în mod direct istoric, în mod derivat cotidian și social) de a gândi întemeiat noutatea. O asemenea calificare îi dă, firește, forța unei bombe. Și suntem destul de puțin atenți de obicei la ea. Dacă facem rapid inventarul lucrurilor despre care suntem de acord că ne fac să gândim, putem enumera: celălalt și viața mea cotidiană (când viața spiritului se produce spontan și socratic), lectura în propria limbă (când textul scris te face să reflectezi, dar decide obiectul reflecției), propriul scris (pe care o venerabilă tradiție îl declară drept autocunoaștere). Dar toate acestea trei sunt limitate de ediția bilingvă, dacă acceptăm analogia de mai sus. Prima sursă de gândire nu este istorică, a doua are doar o singură limbă la dispoziție (iar limba nu te face să gândești, ci îți limitează gândirea la teritoriul ei; de fapt, a gândi începe abia la diferența dintre limbi, când ele devin obiect de elogiu sau afurisenie), a treia te poate duce la un sine adâncit, dar nu și la unul lărgit. Rămâne ca frecventarea adâncită a ediției bilingve să împrumute din toate și să le dea sinteza.
Perceperea acestei experiențe și valorizarea ei sunt azi destul de primitive. Traducătorul și editorul unei asemenea opere este de obicei asimilat oricărui traducător între două limbi contemporane, al oricărui tip de text, fără un statut profesional aparte. Traducerile, în general au parte de surâsul superior cu care așezi pe raftul din spate niște cărți, în spatele celor „originale“. Valorizarea lor în lumea academică se supune adesea unui adverb de mod umilitor: ele sunt doar traduceri. Editorii le acceptă rar, gândindu-se la costul lor, fără a le lua în calcul durabilitatea. Ele stau mai prejos în percepția comună față de așa numitele creații „originale“ pentru că suntem încă tributari mitului romantic al creatorului inspirat, așadar aflat într-o relație specială și incontrolabilă cu adevărul, dar mai ales pentru că nimeni nu a răspuns încă cert la întrebarea „sub ce limită poate omul să fie creator“, ignorând faptul că ideea omului creator este o speranță și un crez al modernității timpurii. Ca și negarea ei, este posibil ca și afirmarea ei să fie tributară unei paradigme culturale de care vom râde sănătos peste un timp suficient. Înseamnă că merită cu adevărat să privim atenți la ediția bilingvă și să admitem că textul vechi din stânga paginii ei nu e mort, ci doar necesar, chiar dacă aruncat orb în istorie; că cel din dreapta este nou, dar gol și neîntemeiat; că primul vede prin al doilea, că al doilea se umple prin primul, iar cititorul lui poate dobândi sinele lărgit cu care va zâmbi elegant, bun și generos de câte ori aude întrebându-se, mai în glumă mai în serios, „ce este a gândi?“.