Cristian Pătrășconiu: Ştiai de mult timp că ai talent literar?
Dan Stanca: Niciodată nu am ştiut şi nici nu mi-am pus problema. Singura chestiune care m-a preocupat a fost aceea de-a putea să exprim ceva care exista în mintea mea şi care refuza să se exprime. Femeile înţeleg mai bine ce vreau să spun. E ca şi cum ai avea o sarcină, ai ajuns în punctul de-a naşte, dar, din cauza unor dificultăţi de ordin medical, naşterea nu poate avea loc. Chinurile, se ştie, sunt îngrozitoare şi, ce mai tura vura, pot fi chiar fatale. Intervenţia chirurgicală se impune de la sine, dar tu, persoana însărcinată, o refuzi. Atunci? Asta a fost problema mea. Cum să fac din ceva inexprimabil ceva care, exprimat, ar ajunge pe înţelesul tuturor, dar aceasta să se petreacă natural.
Complementar, ce este mai important la tine, talentul sau vocaţia?
Ai pus degetul pe rană. Evident, vocaţia. De aceea spun mereu: cred în vocaţie, nu în talent. Talentul are ceva meşteşugăresc, care mă enervează. Autorul care e foarte talentat mie mi se pare suspect. Ajunge de fapt să se împotmolească în propriul talent, ceea ce e o formă de eşec subtil. În schimb, vocaţia îmbrăţişează un orizont extrem de larg. Vocaţia te face să te simţi mai mult decât un simplu, fie şi foarte talentat, meşteşugar. Şi acest lucru este vital. Cu riscul să nu mai scriu nimic până la sfârşitul zilelor, mă rog mereu să nu-mi trădez vocaţia.
Cum ai simţit că ai vocaţie? Cum ai simţit sau presimţit?
Da, e bine adăugat, presimţit. Vocaţia pune ea stăpânire pe tine fără să-ţi dai seama, te învăluie, te scoate din existenţa mediocră de până atunci şi, fără să vrei, un zâmbet inocent se desenează pe figura ta. Este cu adevărat o ieşire din tine însuţi, o depăşire a limitelor în interiorul cărora trăiai ca un bun profesionist în domeniul tău de activitate. Aceas – ta înseamnă să ai vocaţie, adică să fii chemat fiindcă în fond vocaţia asta e, chemare. Eşti chemat de undeva şi nu poţi să nu răspunzi.
Ai scris mult sau prea mult?
Da, am scris mult, prea mult şi-mi reproşez aceasta. Dar nu se putea altfel. Ştiu că din cauza asta sunt privit cu neîncredere, dacă nu chiar cu dispreţ, dar nu am cum să mă apăr. Niciodată însă n-am scris ca să mă aflu în treabă. De ce aş face ceva? Sunt mult mai multe lucruri de realizat pe lumea aceasta pentru a-ţi umple timpul decât de-a înnegri hârtia.
A scrie pentru tine a însemnat „a avea energie“. Mai este, oare, aşa?
Da, am avut multă energie şi putere de muncă. Nu ştiu acum în ce stare mă aflu. Energie este un fel de sinonim al entuziasmului. Te simţi mai puternic decât eşti sau simţi că în tine se află altul, un zeu, care-ţi dă putere, te înaripează. Este absolut vital. Nu te mai interesează cartea la care lucrezi, vrei să păstrezi o anumită stare care te scoate din rândul muritorilor.
Mi-ai spus odată că la terminarea facultăţii ai cunoscut un om excepţional, echivalentul unui maestru spiritual. Ce a fost de fapt întâlnirea asta? Poţi să detaliezi?
Nu ştiu dacă sunt în stare să spun în câteva cuvinte semnificaţia majoră a acelei întâlniri. Persoana respectivă, mai mare decât mine cu 32 de ani, era un om pentru care tot vocaţia conta cel mai mult. Inginer la bază, era un mare vânător al stelelor fixe, acelea care nici nu răsar, nici nu apun, sunt dintotdeauna pe cer şi dincolo de cer. Era un mare iubitor de Shakespeare şi în general de tot ce poate inspira şi aspira veşnicie. Nu-l interesa competiţia, scara de valori a lumii culturale, care azi sunt, mâine nu mai sunt. Trăia retras, înconjurat de un grup mic de prieteni, Dar pentru el asta însemna tot universul. De la el am preluat o anumită contemplativitate, tot el m-a condus pe drumul exaltant al vocaţiei. M-a învăţat să deosebesc între ce e pieritor şi caduc, adică talentul, şi ceea ce nu te părăseşte nici în cele mai negre momente ale vieţii, adică vocaţia.
Această întâlnire e umbra protectoare pentru literatura ta?
Da, într-un fel da, fără el aş fi scris altfel sau nu aş fi scris deloc.
Perfect. Spune-mi, de ce ai ales literatura? De ce e literatura pentru tine o problemă vitală sau chiar o soluţie vitală?
Oho, întinzi mult coarda, dar e bine că faci asta fiindcă încă o dată pui degetul pe rană. Dacă am scris nu am urmărit o ţintă precisă, nu am avut nicio strategie, ba dimpotrivă, am acţionat poate chiar împotriva intereselor mele. Dar nu s-a putut altfel. Am scris ca să înving existenţa mai mult sau mai puţin stereotipă. În egală măsură am vrut să previn nişte dezastre. Multe nenorociri s-ar fi abătut asupra mea, dacă nu le-aş fi anticipat prin scris.
Când scrii, te simţi vulnerabil sau puternic?
Bună întrebare. Mă simt şi într-un fel şi în altul. Mă simt puternic, deoarece am în mine rezerve de entuziasm care încep să acţioneze şi, cum am spus, îmi dau aripi. Dar mă simt şi slab fiindcă, din păcate, nu pot neglija conştiinţa critică, centripetă şi atunci simt că am în spate o mie de ochi ironici care nu mă cruţă şi vor să mă desfiinţeze. Ei bine, aş scoate ochii tuturor celor care mă privesc aşa, întrucât privirile lor îmi fac rău, mă fac să fiu vulnerabil şi, dacă eşti vulnerabil, toată forţa pe care o inspiri din entuziasm se destramă. Iar aşa ceva nu are voie să se întâmple. Mulţi scriitori se lasă de scris, fiindcă ajung victimele unei asemenea situaţii. În conflictul dintre acţiunea centrifugă şi acţiunea centripetă are câştig de cauză aceasta din urmă, ceea ce, încă o dată o spun, e curată otravă. Domnul Florin Mihăescu, bunul meu prieten, în felul lui delicat şi discret, a încercat tot timpul să mă avertizeze asupra unui asemenea pericol. El, de fapt, susţinea tot ideea de vocaţie. Lasă talentul, că doar nu eşti cârpaci, ai vocaţie, adică fii zeu… Dragă Cristi, te rog să nu râzi de mine…
Nu râd. Apropo de maeştri… Mai sunt acum? Mai sunt acum maeştri spirituali? Sau ne-au invadat cei falşi?
Îmi pui o întrebare foarte grea şi nu ştiu ce să zic. Un maestru spiritual contemporan nouă a fost André Scrima. E greu să fie altul mai presus de el. Cei foarte ortodocşi îl au în vedere pe părintele Sofian şi în general tot Rugul Aprins a fost o grupare care a vrut să scoată în evidenţă dimensiunea spirituală a celor care sunt în apropierea noastră şi ne îndrumă. Dar, cum să zic, maestrul e şi după cum e discipolul. Adică, în mod paradoxal, la un moment dat discipolul îl antrenează pe maestru. Elevul, aşadar, îl face pe profesor să se cunoască mai bine. E ceva greu de înţeles, dar în universul ideatic paradoxurile se simt cel mai bine. Despre cei care se pretind maeştri, dar sunt nişte escroci nu are rost să vorbesc. Partea proastă e aceea că în vremurile acestea ni s-a cam tocit simţul discriminării, deci nu mai putem face deosebirea între ce e autentic şi ce e fals. Asupra acestei chestiuni merită reflectat.
Trăim într-o vreme când locul literaturii profunde este luat de consumul de informaţie? Dacă aşa ar sta lucrurile – şi sunt destule argumente care spun că aşa e – unde vezi tu locul literaturii profunde în viaţa de azi? Oare mai există oameni dispuşi să parcurgă literatură serioasă, reflexivă sau se simt tot mai atraşi de literatura uşoară?
Iarăşi îmi pui o întrebare care mă derutează. Eu sunt de părere că cititorii noştri câţi mai sunt, nu fac neapărat distincţia între cartea „grea“ şi cartea „uşoară“. Să-ţi dau un exemplu. Îl am în vedere tot pe Florin Mihăescu, care atunci când pe piaţa noastră a fost lansat romanul Alchimistul al lui Paolo Coelho a spus următorul lucru pe care n-o să-l uit cât oi trăi. Ideea e aceasta, fiindcă nu pot să-l citez ad-litteram: mulţi îl consideră pe autorul acesta facil şi deci nu ar avea rost să-şi piardă timpul cu el, dar nu este aşa. În mod greu de crezut brazilianul face un nesperat serviciu spiritualităţii. El preia nişte idei majore, dar nu le vulgarizează aşa cum credem noi, ci le găseşte un ambalaj agreabil. Datorită acestui vestmânt, ideea ajunge la noi mai repede decât dacă ar fi ca atare, adică şi-ar arăta fără nicio mediere natura ei dificilă, impenetrabilă. Ne-am contrazis atunci puţin, dar cu timpul i-am dat dreptate. Lucrul este valabil şi în cazul lui Dan Brown cu Codul lui Da Vinci şi tot ce a scris. Preia nişte idei şi ni le face accesibile. Acum, evident, să nu fie prea accesibile că atunci bietele idei sunt denaturate şi deci falsificate. Eu, radical, spuneam că trăim parabola evanghelică a perlelor aruncate la porci, dar cu vremea m-am dat pe brazdă. Nu e chiar aşa. Ideea, dacă e idee, adică încarnarea unui atribut divin, şi nu un simplu concept filozofic, trebuie trăită. De aceea, în completarea celor dinainte, afirm că ideea se înrudeşte cu vocaţia, adică ai vocaţia ideii pe care tu, dacă n-ai talent, nu ştii s-o îmbraci cum se cuvine, dar ideea, mai exact trăirea ei, rămâne. Aşa că frontiera dintre literatura „grea“ şi literatura „uşoară“ este destul de laxă. Noi, cei care stăm cu nasul pe sus, vrem s-o facem foarte adâncă, ceea ce nu e bine. Se întâmplă ca un roman comercial să aibă o miză spirituală net superioară romanelor aşa-zis „serioase“, care au un dosar critic ireproşabil.
Romanele tale explorează în mod evident adâncimile psihologiei umane şi conflictele interioare ale personajelor. Ce părere ai despre fragilitatea sau fragilizarea personajelor moderne?
Nu prea înţeleg ce înseamnă fragilitatea personajului în literatură. Personajul ar putea fi fragil în sensul în care este complex. Aceasta este o chestiune binecunoscută. Doar realismul socialist încerca să delimiteze net binele de rău, pozitivul de negativ, albul de negru. Şi bineînţeles distincţia era falsă. Personajul pozitiv era de fapt negativ. Activistul de partid, deşi persoana cea mai odioasă, vehicula vorbe încântătoare. Era o problemă de propagandă, iar de propagandişti suntem sătui. Personajul este însă fragil sau fragilizat dintr-un alt punct de vedere. Poate din cauza tehnicilor literare prea mult schimbate pentru a reforma în permanenţă scriitura, personajul şi-a pierdut consistenţa, substanţa. Nu mai avem personaje adevărate cum erau, bunăoară, în secolul XIX sau în prima jumătate a secolului XX, ci nişte figurine post moderne, lipsite complet de veridicitate şi verosimilitate, nişte personaje de hârtie şi atât. După părerea mea demodată, personajul literar trebuie să fie la fel de viu, precum omul din realitate. Despre Ana Karenina, bunăoară, nu vorbim de parcă ar fi vie şi în clipa următoare am putea s-o întâlnim pe stradă? Dacă realizezi un personaj cu adevărat, apoi personajul acela trebuie să-ţi dea o asemenea impresie. Viaţa e deasupra a orice. Iar simţul vieţii îl ai tot de la vocaţie. Talentul nu face decât să construiască ceva deja mort.
Cum putem să scriem despre teme abisale, despre „lipsa de sens“, de exemplu, fără a cădea în capcana nihilismului ? Şi, plecând de aici, crezi că literatura oferă numai întrebări, nu şi răspun suri?
Nihilismul pe plan artistic are un cu totul alt impact decât nihilismul filosofic. Poţi să fii dominat sută la sută de o viziune nihilistă asupra întregului univers şi să realizezi pagini superbe. Cel mai bun exemplu după mine este Beckett. Irlandezul nu-ţi oferă nicio speranţă şi cu toate acestea literatura lui te îmbată cu o mireasmă a negativităţii care bate orice viziune optimistă şi umanistă. În acest sens ar merita amintit cazul unui scriitor de factura lui Dostoievski, care a creat atât personaje de o insuportabilă josnicie, mă gândesc la omul din subterană, dar şi personaje care respiră în duh dumnezeiesc. În legătură cu întrebarea şi răspunsul vreau să spun că literatura este amândouă în acelaşi timp. În măsura în care întreabă, şi răspunde. Răspunsul e deja conţinut în întrebare, dar nu e un răspuns care cade precum o lespede peste ultima filă a romanului, ci un răspuns care deschide enorm perspectiva, realizează un fel de opera aperta, dar nu în sens semiotic, ci în sens spiritual, fiindcă acolo unde este duh toate cele împietrite se despietresc, iar axiomele nu mai au fermitate şi ajung să plutească într-un abur al incertitudinii. În asemenea condiţii nici nihilistul nu mai e atât de negru în cerul gurii, şi nici umanistul nu mai face din om măsura tuturor lucrurilor.
Cât din autoportretul unui scriitor se reflectă în personajele sale?
Nu ştiu, e discutabil, dar, pe de altă parte, sunt convins că în spatele fiecărui personaj mare din literatura universală s-a aflat o persoană reală. Autorul nu şi-a scos personajele din burtă. A avut în mod sigur un model de care noi, cititorii, nu trebuie să avem habar. Există parcă o disciplină a criticii literare care tocmai cu aşa ceva se ocupă, adică nu se lasă până nu descoperă care au fost aceste modele, operaţie absolut inutilă, dar fiecare are damblaua sa, ce să-i faci…
Ai simţit vreodată că ai pus prea mult din tine în „carnea“ textuală a unui personaj?
Da, am simţit şi mi s-a făcut brusc foarte ruşine. Dar, pe de altă parte, ştiam că fac literatură, că am intrat în universul ficţiunii şi, dacă ai această convingere, mergi înainte, nu te opreşti. Dacă te laşi dominat de jenă, ai clacat. Adică, oameni buni, de ce să-mi fie ruşine? Scriu despre mine, dar în acelaşi timp prin faptul că exprim mă şi detaşez de acela care sunt. Carnea ta pusă în text nu-ţi mai aparţine. Aparţine tuturor acelor care citesc, pentru că ei se înfruptă din cartea ta ca dintr-o substanţă eucharistică. Cartea ta e carnea ta, aşa ne îndreptăm spre religie şi avem în minte supremul model al preschimbării darurilor când pâinea şi vinul se fac trup şi sânge. Nu mai e Mântuitorul, e scriitorul care în felul lui îi mântuie pe mulţi dintre cei care-l citesc.
Da, problema religoasă e crucială, aşa mi-a venit să spun acum, în cărţile tale. Scrii aşadar pentru că eşti credincios? Sau pentru că eşti ŞI credincios?
Ai un talent formidabil să pui mereu degetul pe rană. Problema aceasta dă mult de gândit. Nu numai eu o frământ în mintea mea, dar există mii, zeci de mii de autori din lumea largă care şi-au pus această întrebare şi vor continua să şi-o pună până la sfâşitul lumii. Şi oricât ne-am chinui nu vom dezlega enigma. Fiindcă nu e enigmă, ci mister, cum spunea un important teolog catolic, Romano Guardino. Categoric, nu scrii fiindcă eşti credincios. Poţi să fii cel mai păcătos şi tocmai păcatul comis zi de zi să te împingă la scris. Scriitorii sunt foarte vulnerabili într-o asemenea situaţie. Păcatul muşcă din inima lor cu un apetit incredibil. Din acest concubinaj cu păcatul pot ieşi cărţi geniale. Forţa negaţiei cooperează foarte bine cu talentul, iar în general talentaţii sunt şi păcătoşi. Dar mai există şi vocaţia… Nu avem voie s-o uităm. Ei bine, prin vocaţie ieşi din cercul infernal, rupi mariajul dintre păcat şi talent. Normal, nu ucizi talentul, dar el de acum încolo se află sub protecţia vocaţiei. Vocaţia îl ţine în braţele ei şi nu-l mai lasă să-şi facă de cap. Ea e acum ca o boare care alină toate rănile, tot amorul dezlănţuit într-un mod inutil. Tot ce era încleştat se desface, iar cei doi parteneri epuizaţi cad pe spate şi pot contempla cerul înstelat. Poate literatura care se naşte acum nu mai are valoarea celeilalte, dar este izbăvitoare pentru suflet. Şi în acelaşi timp este o literatură care nu mai are neapărat nevoie de validare. Nu mai vrea să se impună, autorul care a produs-o nu se mai bate cu pumnul în piept şi răcneşte: sunt cel mai bun. Fireşte, vanitatea lui nu a fost cu totul suprimată, dar colţii de dinainte i-au fost tociţi cel puţin jumătate… Aflat sub ocrotirea vocaţiei, nu mai muşti, doar inspiri. Simţurile tale se purifică, iar condeiul se transformă în bagheta fermecată a lui Prospero.
Dar guénonist mai eşti?
Mă pui în faţa unei întrebări crunte. Eu în tinereţe, graţie unor prieteni foarte buni, am căzut în atracţia maximă faţă de opera acestui francez unic în felul lui care a avut stofă de profet şi vizionar, dar totul într-un mod sobru, cartezian, fără să facă zgomot. Am fost ataşat, în primul rând, de cartea lui Domnia cantităţii şi semnele timpului, o lucrare din anii treizeci ai veacului trecut, dar cu bătaie foarte lungă. După ce omenirea a depăşit faza solidificării reprezentată de regimurile totalitare, a căzut în faza disoluţiei, exact ce se întâmplă acum. Să nu ne facem deci iluzii. Mă întreb ce poate urma după disoluţie, fiindcă ceva tot va fi… Ne vom întoarce la Tradiţie? Nu întâm plător o scriu cu majusculă, deoarece aşa ceva ar presupune cu adevărat Marea Revoluţie Spirituală care va pleca de la om şi se va duce până jos de tot, în universul infinitezimal al insectelor. Totul va fi schimbat în sensul regenerării, apa va avea o altă transparenţă, fructele vor avea alt gust, animalele nu mai vor fi împărţite în sălbatice şi domestice. O să zici că fac poezie acum, dar nu e aşa. Prin tradiţie ne vom întoarce spre basme şi spre acea lume care pare doar feerică, magică, dar e pur metafizică, la care avem acces dacă deţinem puterea cheilor, potestas clavis, parcă aşa se spune în latină…
O să dau un citat dintr-o carte fabuloasă pe care am descoperit-o de curând, cartea se cheamă Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo, iar citatul sună astfel: cartea este mai ales un recipient în care odihneşte timpul… La tine despre ce timp e vorba?
În primul rând, vreau să te întreb dacă autoarea este rudă cu marele poet peruvian Cesar Vallejo, din care în română parcă a fost tradus volumul Heral zii negri.
Nu știu, trebuie să verificăm. În orice caz, scrie fantastic. Și are doar puțin peste 40 de ani.
Da. Revin: timpul care coboară în cărţile mele este atât timpul căruia îi suntem captivi, dar şi illo tempore. Am slujit cu multă obedienţă opera lui Mircea Eliade şi ştiu ce înseamnă ca, pe de o parte, să fii „prizonierul istoriei“, vezi cartea lui Florin Ţurcanu, iar pe de alta, să ai arta evadării spre acel timp auroral care a fost ceva real şi nu este doar o ficţiune a cărturarilor. Timpul de azi îl toci cu talentul de care dispui, timpul de altădată îţi este dăruit prin mărinimia vocaţiei. Deci, iată încă un raport între aceste două mărimi sub care se află discuţia noastră…
Vreau să-mi spui ceva legat strict de opera ta. Ai reeditat romanul Jurnalul aştep tării, despre care Tania Radu spunea că e cartea cărţilor tale. Evident, oricine face apropierea de Jurnalul fericirii. Spune-mi, pentru tine, care-i mai importantă, fericirea sau aşteptarea?
E o întrebare uşoară şi, totodată, dificilă. Ca să răspund scurt, spun că mai importantă este aşteptarea. Am şi scris în România literară despre funcţia aproape terapeutică pe care o poate juca aşteptarea în faţa noastră. Dacă ai ce aştepta, eşti cu totul alt om. Până şi un film la televizor pe care-l aştepţi cu mare interes te ajută, vezi altfel viaţa. Nu mai eşti deprimat, trist, posomorât. Nu mai spun de marile aşteptări. Ce se întâmplă însă când nu mai ai ce aştepta. Nu mai ai şi cu asta basta. Atunci într-adevăr individul se află într-o situaţie disperată. Evident, îi exclud de aici pe cei care trăiesc robotizat şi nu-şi pun nicio problemă. Ei sunt cei mai fericiţi chiar dacă habar nu au ce e aceea fericirea. Şi uite unde am vrut să ajung. Aşteptarea are o dimensiune dinamică, fiindcă orizontul ei este nelimitat. Contează, aşadar, starea de aşteptare. Oricât de târziu ai primi ceva care poate să nu aibă nicio legătură cu ce ai dorit tu, aşteptarea ţi-a făcut bine. Spre deosebire însă de aşteptare fericirea are o natură statică. Nu e, Doamne fereşte, ceva împietrit, dimpotrivă, ex primă o stare de graţie, de har care vine de sus, dar pe tine nu te mai dinamizează. Fericirea, până la urmă, e un dar divin, aşteptarea se realizează printr-o mare străduinţă personală. În momente de crâncenă disperare putem să ne gândim că dacă nu mai aşteptăm nimic atunci ne va fi dăruită clipa rarisimă de fericire. De aceea e bine uneori să stăm cu mâinile întinse şi să aşteptăm venirea darului. E şi asta o formă de aşteptare, dar de altă natură. Totul coboară, nu mai urcă. Cel care aşteaptă urcă, pe când cel care înrudeşte aşteptarea cu fericirea, se află sub influenţa unui nobil pogorământ. Ce rol joacă rugăciunea în această ecuaţie? Rolul e capital şi se impune tocmai când, cum am spus, disperarea ne sufocă. Să observăm ce se întâmplă. Întâi ţii mâinile lipite, îndreptate în sus, apoi le cobori şi le desparţi. Ce înseamnă asta? Înseam nă că oricât te-ai străduit să se împlinească ce ai aşteptat şi ţi-ai dorit, tot darul e mai important. Şi-l primeşti când, ha, ha, te aşteptai cel mai puţin…
