Având o arie atât de largă de exprimare, literatura nu putea rata, în îndrăzneala sa fortificată în timp, și acea componentă a naturii umane, căreia, la modul generic, îi putem spune cruzime.
Primită, la început, ca o „cutezanță imorală“, această convenție a scriitorului cu cititorul a fost acceptată ca o modalitate de a crea acea veridicitate care întărește profilul unor personaje, rezonanța unor întâmplări sau, de ce nu, dominanta unei societăți. Chiar și așa, literatura nu poate acoperi decât într-o măsură infimă ceea ce se petrece, ascuns sau la vedere, în acest, cum îl numea un scriitor reprezentativ al „genului“, „infern social“.
Cum spuneam, cruzimile literaturii pot însoți diverse manifestări ale umanului, circumscrise în aria unor obiceiuri, moravuri sau manifestări, pe care scriitorul, cu instrumentele sale, le scoate din umbra acoperitoare a tăcerii, spre a le expune unei evaluari nu atât morale, cât mai ales estetice.
Misterul care dă fiori, înfricoșarea care amplifică trăirile, groaza care sondează limitele, au rolul lor bine definit în economia tramei literare, nu sunt aruncate, în operele care contează, la întâmplare, o umplutură născută dintr-un trecător capriciu al autorului. Cruzimea ca ficțiune literară, ca joc acceptat al unei imaginații cât mai surprinzătoare, inedite sau, dimpotrivă, ca redare fidelă a unor realități umane dramatice, care au marcat destine individuale sau colectivități, a declanșat, în măsura reușitei estetico-narative, solidaritate sau revoltă, dragoste sau ură, bucurie sau tristețe din partea cititorilor.
Arta literară, chiar și în această latură a ei inedită, expusă, deseori, controverselor, dacă nu chiar negărilor, nu moralizează, nu interzice și nu pedepsește, pentru că ea, în neîngrădita ei cutezanță, își îngăduie libertăți peste cele acceptate în mod obișnuit, în comunul cotidian; totul însă într-o interpretare ludică, de joc al fanteziei și imaginației gratuite.
În literatura română, „profilul“ acestei teme este, putem spune, moderat, ea nefiind „subjugată“ în totalitate narațiunii, ci limitată la episoade sau secvențe expresive în conturarea unor contexte sociale sau ca gesturi umane extreme: violul, suicidul sau execuția prin spânzurare (la Liviu Rebreanu, în Răscoala, Ion, și Pădurea spânzuraților), crima cu premeditare (la Mihail Sadoveanu, în Baltagul), rafinate suplicii „medievale“ (la Eugen Barbu, în Princepele și Săptămâna nebunilor), omorul ca răzbunare (la Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni), moartea ca pedeapsă (la Gala Galaction, în Gloria Constantini).
Cel care a dat o dimensiune terifiantă literaturii erotice, prin atașarea acelei componente de supliciu sexual dus la extrem, iscând oprobiul public și sancțiuni penale, petrecându-și o mare parte din viață la închisoare, a fost, cum bine se știe, Marchizul de Sade, cel supranumit și „filosoful viciilor“. Creația sa literară (Justine, Filosofia de buduar, Cele 120 de zile ale Sodomei, Crimele iubirii), cum s-a remarcat de nume mari ale literaturii universale, excede însă sfera banalei literaturi pornografice, sondând „zonele abisale“ ale umanului, într-o combinație de „viciu și virtute, crimă și onoare“, dar și de o rafinată textură epică. Epitetele puse operei sale – ferocitate, libertinaj, viciu, vulgaritate, perfidie, isterie –, precum și conținutul ei apreciat ca imoral, nu i-au împiedicat pe marii scriitori francezi, în frunte cu Guillaume Apollinaire, să-i aprecieze substratul filosofic și valoarea literară a scrisului.
Un secol mai târziu, Octave Mirbeau aduce în literatura franceză, prin opera sa capitală, Grădina supliciilor, o altă formă de cruzime scripurală, dar sub înfățișarea unor acuzații la adresa unui stat la baza căruia ar sta asasinatul. O altă scriere a sa, Pagini de amor și sânge, îi dezvăluie fațeta de neîndurător pamfletar al societății și rătăcirilor umane.
Desigur, mergând pe firul temei noastre, nu-i putem ocoli pe cei doi emblematici scriitori francezi ale căror „cruzimi literare“ reprezintă etalonul în materie, uniți în oprerele lor reprezentative printr-o estetică asemănătoare: Villiers de l’Isle – Adam și Barbey d’Aurevilly. Totuși, ceea ce-i diferențiază sunt „instrumentele“ cruzimii lor livrești. Dacă la primul, în celebrele sale Povestiri crude și insolite, cruzimea ia forme clare, înspăimântătoare, cu „priză directă“ asupra cititorului, precum decapitarea prin ghilotinare, la cel de-al doilea, în Diabolicele sale infinit mai „temperate“, această teribilă manifestare umană este, deseori, „îmblânzită“ de poveste sau de o subtilă amânare a deznodământului, alteori, de o răzbunare prin sacrificiu personal. Chiar și scenele „tari“, precum otrăvirea contesei din povestirea Fericirea prin crimă, sau cea a asasinării lui Vasconcellos, din Răzbunarea unei femei, sunt învăluite în aburul unei istorisiri molcome care le atenueză din impact.
Dar cruzimea ca mijloc de exprimare literară, dezvoltată mai ales în formele sale epice, care îngăduie expuneri mai nuanțat-cuprinzătoare, nu a ocolit nici genul liric, prin definiție mai „catifelat“. În Balada închisorii din Reding, Oscar Wilde ne spune, prin versurile sale briliante, cât se poate de explicit: „Cu toți ucidem ce ni-i drag / Și-ntindem morții prada; /Omoară unii mângâind, / Ori cu dojeni, cu sfada: / Cei lași ucid cu sărutări / Iar cei viteji cu spada“.
O cu totul aparte „situare în temă“ o întâlnim la Kafka, autor prin excelență înscris într-o paradigmă a cruzimii învăluită în apăsarea obsesiilor, a alienărilor și culpabilităților, toate într-un mediu social ostil, dezumanizant, opresiv, bolnav. Cruzimea la Kafka este consecința unui context absurd, care impune traiectorii umane deviante, lipsite de logică. Cea mai „dură“ scriere a sa, Colonia penitenciară, o distopie încadrabilă aceleeși teme a aberațiilor justiției, precum în Procesul, atinge acea limită a ferocității greu de suportat, fie și de către un obișnuit al universului său romanesc. Mașinăria de tortură, infernală în perfecțiunea ei producătoare de chinuri atroce, este, putem spune, personajul principal al povestirii, iar descrierea mecanismului de funcționare, care obligă condamnatul să „descifreze scrisul cu rănile sale“, atinge culmea supliciului închipuit de acest autor de „stranii densități ideatice“ (Romul Munteanu). Dincolo de această „componentă tehnică“, prin Colonia penitenciară, Kafka își continuă tema sa majoră, atât de personală, privind neputința omului, într-un univers potrivnic, de a-și menține identitatea într-o societate în care „vina este mai presus de orice îndoială“.
Desigur, „teritoriul“ în care cruzimea cade în bestilitate, ca ultimă degradantă manifestare a regnului uman, este cel al războiului, iar literatura lumii nu a ocolit această temă. Ororile marilor conflagrații ale lumii, cu cortegiul lor de crime, barbarii și ferocitate, exprimă în modul cel mai veridic cruzimea umană.
Spre deoebire de studiile istorice despre războaie, care au ca obiect realitatea pură a faptelor, așa cum s-au petrecut ele, și care reiese, în principal, din documente unanim acceptate, neîngăduindu-și, astfel, nicio ambiguitate, literatura, conform lui Barbey d’Aurevilly, „scormonește mai mult decât istoria, țintind către ideal“. Adică, acea introspecție în universul alterat al ființei umane, în dorința de a identifica motivațiile acestei înspăimântătoare dereglări.
Sunt câteva opere literare majore care deschid larg fereastra către o rememorare gravă a unor episoade terifiante din Războiul Civil American, din Războul Civil Spaniol, precum și din Primul și cel de-Al Doilea Război Mondial.
Unul din pionierii literaturii de război este americanul Ambrose Bierce, considerat printre cei mai importanți scriitori ai celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, care, în una dintre operele sale reprezentative, Întâmplări de pe podul Owl Creek, ne istorisește, prin descrieri de un realism necruțător, povestea comandantului Peyton Farquhar și a luptelor de pe teritorul american. În urma participării sale directe la această teribilă încleștare armată, s-a mers până la afirmația că „războiul l-a format pe Bierce ca om și scriitor“. Prin alte scrieri ale sale, împletire de fantastic și realism (Dansul cu moartea, Ce am văzut la Shiloh, Un călăreț prin cer, Valea bântuită), Bierce își extinde orizontul narativ de la război spre tainele Americii și a oamenilor săi pasionali, cu biografii ieșite din comun, oscilând între sumbru și fascinant.
Nu mai puțin terifiante sunt experiențele de război trăite de „scriitorii-combatanți“, cum sunt nobelizatul Erich Maria Remarque, cu al său celebru roman, Nimic nou pe frontul de vest, sau Ernest Hamingway, deținător, și el, al celebrei distincții literare, cu binecunoscutul roman – cu un titlu cât se poate de explicit, Adio, arme –, în care împletește și povestea de dragoste a locotenentului Henry, dar, iată, nu „în vreme de holeră“, ca la García Márquez, ci de război.
Dacă cei doi au avut o „poziționare“ de partea „corectă“ a evenimentelor narate, nu de aceeași apreciere beneficiază Curzio Malaparte și Ernst Jünger, combatanți ai unor armate cel puțin controversate, dar autori de mare și rafinată forță narativă. Și în Pielea, romanul lui Malaparte, și în În furtuni de oțel, romanul lui Ernst Jünger, ei pun în paginile cărților descrieri și imagini șocante, combinând un suprarealism negru cu un realism coșmaresc, conturând acea fațetă a războiului care degradează totul: ființele umane, relațiile normale ale acestora, societatea în ansamblul ei. Și peste tot și toate – moartea. Întinsă peste front, peste câmpuri, în tranșee, în spitale.
Scrieri complexe, ambele romane ne descriu, la o scară unică, un tablou crunt al războiului cu tot ce înseamnă el: suferință fizică și psihică, durere, disperare, moarte, dar și solidaritate, camaraderie și compasiune. Prin celebra sa propoziție din finalul romanului – „Este un lucru rușinos să câștigi un război“ –, Malaparte ne spune că, de fapt, prin urmările sale, un război nu se câștigă de nimeni. Absurdul războiului se extinde și după ce aceasta se sfârșește, pervertind și prăbușind moral oamenii, fie că sunt învinși sau învingători.
Tot din acest univers feroce fac parte și alte romane cu valoare de superlativ, precum Cei goi și cei morți al lui Norman Mailer – o istorisire la persoana întâi, a luptei cu japonezii a celor treisprezece soldați americani, pe o insulă din Pacific, sau celebra serie de paisprezece romane a lui Sven Hassel (printre care Legiunea blestemaților, Blindatele morții sau Camarazi de front), dedicate celui de-Al Doilea Război Mondial.
Mai recent, prin trilogia de mare succes de public, Jocurile foamei, Suzanne Collins închipuie o lume post-apocaliptică în care violența, întruchipată în luptele de gladiatori ale unor adolescenți, este urmărită ca spectacol în care predomină amănuntul cât mai exotic și neașteptat, și în care logica faptelor este trecută în plan secund. Această reconfigurare a unei societăți, cu bunele și relele sale, îmbină distopia cu povestea științifico-fantastică în care roul principal revine fanteziei.
Cine vrea să constate corespondențe în realitatea de azi, pare a ne spune autoarea, o poate face pe propria… imaginație.