Spectacolul Metamorfoza de la Teatrul Excelsior este studiul recent pe care regizorul Yuri Kordonsky îl face, cu lupa în mînă, asupra omului și societății. O preocupare a căutării sale ca artist. Dar și o poziționare față de societate. Problematica umanității nu suferă modificări majore. Doar contextele colorează, intensifică. Asta cercetează Kordonsky în piese, în romane, în dramatizări pe care le lucrează. Spectacolele sale sînt un periplu prin experiențe acute. Omul cade, uneori, sub vremi. Se complace în turma cea uniformizatoare, ne-empatică, șablonardă. Traseul confortabil. Și iluzia lui. Granița ilizibilă între „a trăi“ și „a supraviețui“. Realitatea pare să fie favorabilă mulțimii. Și mulțimea este mediocră. Ani la rînd, i-am contaminat pe prietenii mei, de personajul Kafka. Nu numai scriitorul. Puneam mîna pe scrisorile lui și le traduceam la prima mînă din germană, ca să dezbatem. Aveam un coleg care mergea mereu cu cîte un volum de Byron la subraț. Așa umblam și eu cu Kafka. Întunecatul Kafka. Cel plin de umbre și de neînțelesuri. Un geniu supus familiei. Un geniu „integrat“ mediocrității. Un tip bolnav de tuberculoză care spune povești altfel. Stranii evadări. Nimic ieșit din comun în viața sa. Se naște și trăiește la Praga, atunci un oraș austro-ungar. Mama provine dintr-o familie cu stare și cu un nivel spiritul, tatăl, comerciant. Franz Kafka se supune deciziilor familiei, studiază Dreptul, fără tragere de inimă, face un doctorat și lucrează ca jurist la o companie de asigurări. Se logodește de trei ori cu aceeași femeie. Scrisul său este singura formă de comunicare organică a observațiilor despre sine. Despre faptul că se simte altfel. În Piața Orașului vechi este atras constant de casa de la nr.17, casa vedetei Berta Fanta, al cărei salon din camera ei de desen Kafka îl vizitează, împreună cu Max Brod, dar și cu Einstein, care a cîntat acolo la vioară. Dincolo de Linia de Aur, în apropierea Castelului, la numărul 22, Kafka a stat pentru o vreme cu sora sa. Acolo, din camera aceea austeră dintr-o casă de piatră, ca o chilie, stările, trăirile, interiorul lui afectat de tuberculoză și de diferența pe care o resimte față de ceilalți scrie parte din opera sa neliniștitoare. Camera asta este spațiul cheie și fundamental pe care scenografa Oana Micu îl aduce pe scena de la Excelsior ca element fundamental al studiului propus de regizorul Kordonsky. Este axul spectacolului. Suspendat între realitatea banală și universul în care Kafka își exprimă distanțarea față de lume și observă înlăturarea lui, dispariția propriu-zisă din atenția familiei.
Metamorfoza a fost și este o revelație. Citită în multe feluri. „Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi din patul său, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie uriașă.“ De aici au pornit atîtea analize. Toate sînt încă clare în mintea mea. „Ce s-a întîmplat cu mine?“ Kordonsky dezvoltă două planuri la fel de semnificative și de puternice. Sondează, pe de o parte, ce se întîmplă cu Gregor Samsa după translarea în insectă, cu aripile închise în cochilia transparentă, și, pe de altă parte, transformările succesive ale relațiilor tatălui, mamei și surorii. Iritați că Samsa și-a permis această metamorfoză care le pune în pericol existența cotidiană. Comis voiajorul care le asigură traiul și alimentează visul surorii de a studia vioară la Conservator își permite să evadeze din traseu. Și să-i lase baltă. Problema este, însă, exact pe dos. Gregor Samsa asistă la abandonarea sa. La delimitarea celorlalți față de un context apăsător și angoasant. Ce se întîmplă cu el pare să nu preocupe pe nimeni. Camera obscură, cu transparențe dintr-un film vechi, filtrată de lumina din exterior, de ploaie, de zi, de noapte, de neliniști proiectate, care își măsoră trecerea în ritmul mișcării trenului sau al tramvaiului cu care ar merge la munca cea de toate orele, camera aceasta este o carceră a suferinței. Un loc din care se poate vedea cum viața celorlalți merge înainte. La rampă, regizorul și scenografa plasează lumea familiei. La picioarele unui soclu care ține necunoscutul. De neînțelesul. Fragilitatea și tăcerea domină planul central, al camerei. Ruptura se instalează treptat între cele două lumi și spații. Pe care le avem tot timpul la vedere. Scurte intersecții între ele, bătăi la ușă, intrări timide. Și multe tăceri. Ritmurile se despart și cele două locuri capătă autonomie.
Filosofic, existențial, studiul lui Kordonsky găsește varianta vizuală ideală prin toată construcția suprarealistă, onirică a Oanei Micu. Și prin performanța interpretării fiecărui actor. Tonul îl dă Marius Turdeanu, Gregor Samsa. Și, ca într-un concert în care solistul imprimă ritmul în care se cîntă, tot așa și el situează, de la început, anvergura jocului. Șoapta, zbuciumul, săriturile, alerta eu-lui, transformările succesive întotdeauna în funcție de ce vede, aude, observă. Construcția spectacolului înaintează pe aceste linii perpendiculare, pe înaltul dat de dispozitul pe care este amplasată camera și pe linia lungă, orizontală, pe care se așează ritualurile fixe ale familiei. Dublă oglindire. Sonoritățile lui Andrei Doboș și poezia angoasantă a luminilor create de Cristan Șimon împlinesc laboratorul regizorului. Deopotrivă pe cel artistic, estetic, cît și pe cel al umanului, atît de provocator pentru Kordonsky. Pentru mine a fost extraordinar să descopăr cum duce aici, mai departe, ideea multiplicării personajului principal, ca în Crimă și pedeapsă montat la Teatrul „Bulandra“, sala „Toma Caragiu“. Tot în aceeași cameră-chilie, vocile interioare ale personajului, monologurile existențiale, comentariile, revolta, mirările, capătă concretețe pe scenă. Marius Turdeanu își măsoară și își dozează fantastic revelația lui Gregor. Timbre diferite. Gesturi. Mișcări imprevizibile. Tăceri. Salturi, cățărări pulsatorii, pe pereți, pe geam, dispariții sub mobile, țișniri de nicăieri. Cuvintele rostite în diverse tonalități, pauzele, ruperile de ritm determină baletul fragmentat al corpului, cel torturat, ca și mentalul, de noua identitate. Dar nimeni nu vede. Nimănui nu-i pasă. Ca să amplifice „desenul“ din camera de tortură, Kordonsky o suprapopulează cu alte ipostaze ale lui Gregor.
Actorii Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță susțin, ca un cor antic, multitudinea de imagini ale lui Gregor Samsa. Stau lipiți de geam și privesc, în această multiplicare a lui Gregor, îndepărtarea celorlalți. Nepăsarea. Neparticiparea. În planul celălalt, familia. Alți trei actori minunați. Bogdan Nechifor, Tatăl, pe care nu cred că l-am întîlnit atît de matur și contrapunctic ca în acest rol, Mama, Mihaela Trofimov, perfectă în măsura dramatismului, fără nicio alunecare în alt registru fals, Grete, Oana Predescu și expresia unei corporalități care preia sensul cuvintelor și al relațiilor cu fiecare stare sau acțiune, un corp care exprimă conținutul replicii, dar și al simțurilor, al sunetelor. Toți trei construiesc elaborat și dens luarea teritoriului familiei în propriile mîini, pași siguri pe care îi fac spre o altă dimensiune a existenței după abandonarea ciudatului comportament, ofensator, al lui Gregor. Cei trei chiriași, apariție aproape nesemnificativă în nuvelă, devin aici o imagine pregnantă a absurdului, al unui tip de umor negru, al unui gag puternic prin interpretarea celor trei actori: Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat. Tot un fel de multiplicare a aceluiași prototip uman ridicol și egoist. Aceleași gesturi, cam același desen corporal, aceeași atitudine, o hilaritate ce se naște din semiotica intrusului, a importanței pe care o dau fiecărui detaliu banal. O scenă construită cu atîta insistență pe fiecare detaliu, un show în sine, uneori coborît dintr-un film mut. Dana Marineci, Servitoarea – regizorul renunță la a doua, din text –, Dana Marineci, merge impecabil și savuros pe acest personaj exterior celor două componente, Gregor și familia, neatinsă de niciuna din neliniști, neimplicată, savuroasă prin masca celui în serviciu, rece, distant. Ca și administratorul-șef, Mihai Mitrea, venit să constate, iritat, situația nouă a lui Gregor.
Axul instalației construite de Oana Micu se mișcă, perspectivele se modifică și ele. Sunetele și universul sonor al lui Andrei Doboș dezbat sensurile degradării, angoaselor, rupturile, marchează tăcerile personajelor, lumina definește fiecare schimbare, cinematografică, din cameră, îi accentuează stranietatea, dă șansa ca lupa lui Kordonsky să vadă mereu altceva dilatat. În toată dizarmonia textului, spectacolul are o armonie în ansamblul liniilor sale. În greutatea unui rol precum cel interpretat de Marius Turdeanu, în vizualul sofisticat, crud, poetic, în problematica înstrăinării, a însingurării, a excluderii celui care nu mai este de folos, în aripile îngropate în carapacea lui Gregor care îi cresc, însă, Gretei, sora lui, într-o societate ridicolă, concentrată pe suma unor acțiuni comune, fără ideal și, mai cu seamă, fără conștiință. Conștiința absentă. Care, în consecință, nu îl poate recunoaște pe cel altfel. Astfel, Metamorfoza de la Excelsior este nu doar o operă majoră a regizorului Kordonsky, ci este un fantastic mecanism al unor creatori de mare ținută estetică. O călătorie dureroasă, rece, metalică și, în același timp, de o poezie infinită.
Teatrul „Excelsior“: Metamorfoza de Franz Kafka. Traducere colectivă. Regia și adaptarea: Yuri Kordonsky. Scenografia: Oana Micu. Lighting design: Cristian Șimon. Sound design: Andrei Doboș. Distribuția: Marius Turdeanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu, Mircea Alexandru Băluță, Oana Predescu, Mihaela Trofimov, Bogdan Nechifor, Dana Marineci, Mihai Mitrea, Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat.