Se vorbește tot mai mult în traductologie despre o „traducere extinsă“, o traducere care poate ocupa noi teritorii, printre care cel al lumii verzi, sau cel al non-umanului…. Problema privește, desigur, traducerea din orice limbă către o altă limbă, din orice literatură către o altă literatură, altfel spus, ne privește și pe noi cu traducerile în și din limba română…
Știm deja că în secolul XX, după o lungă perioadă de marginalizare, i s-a recunoscut traducerii (socotită, în sfârșit, un text în sine, nu o copie, o umbră a originalului) meritul de a contribui la „extinderea domeniului literar“. Acum, cercetătorii vizează mult mai mult și anume extinderea traducerii dincolo de antropocentrism, prezent, de altfel, în multe domenii.
Traductologul contemporan este, după cum vom vedea, interesat de traducere în toate formele sale. El socotește că tradiționala definiție a traducerii drept „o activitate care permite trecerea de la un text din limba sursă la un alt text în limba țintă, care reproduce, mai mult sau mai puțin fidel, sensul și stilul acestuia“ nu mai poate satisface pe traductologi, nici pe traducători și, poate, nici pe cititorul avizat. Ca argument convingător, „extensioniștii“ (dacă îi putem numi astfel) invocă numărul mare de studii, cercetări, articole, cărți, congrese și colocvii de traductologie, prin intermediul cărora autorii pun problema de a lărgi sfera de acțiune a traducerii.
Ne amintim că, la început de mileniu III, au fost voci care susțineau că traductologia nu trebuie și nu poate să rămână imună la cotitură ecologică, vizibilă în mai multe științe umaniste și sociale. Acum, avem de a face cu o altă cotitură, cea a extinderii traducerii către noi domenii, fără îndoială, la fel de importantă.
De fapt, încă din anii ’70-’80, cercetători de diverse orientări și din diverse culturi (la noi Gelu Ionescu prin cartea sa din Orizontul traducerii, ideile despre traducere formulate Ioan Kohn, dar și comentariile la traduceri ale lui Ștefan Augustin Doinaș și, mai recent, ale lui Șerban Foarță ș.a.) propun recunoașterea unei legături între „literatură, artă, cultură și mediu“, în care traducerea este adeseori prezentă. Cât de important este mediul de producere a unei traduceri este analizat, pe larg, de către Mircea Anghelescu în lucrarea sa Literatura în context.
Găsim în perceperea traducerii o varietate de concepții, pornind de la cea conform căreia traducerea înseamnă o prelungire a „vieții“ unei opere, o potențare a ei, o descoperire a unui nou versant al ei, la aceea, după care, traducerea constituie o importantă extindere a domeniului literar…
Numeroși cercetători din diverse spații culturale pun un accent important pe „ceea ce este viu și non uman“, încurajând astfel o viziune non-antropocentristă, sau, măcar, mai puțin antropocentristă asupra lumii, inclusiv asupra traducerii.
Încercând o imagine de ansamblu asupra acestor noi abordări, vedem că se pune și problema de a construi un model mai primitor, mai deschis de studii traductologice, în care numeroasele perspective foarte diferite și-ar putea avea toate locul. Construirea unui model „mai primitor“ se simte tot mai clar și în traducerile în limba română, însoțite adesea de note, observații, glose, uneori mici tratate despre traducere, care vizează o astfel de deschidere prin lărgirea traducerii către alte teritorii.
Pentru aceasta sunt mobilizate studii de traducere, semiotică, studii culturale, filozofie, teoria sistemelor, comunicarea animală, evoluție culturală, istoria traducerilor, abordări interdisciplinare etc. Oricât de surprinzător ar părea, un loc deosebit este acordat unui fenomen puțin cunoscut, „cel al deschiderii traducerii dincolo de specii, către non-uman“.
Printre predecesorii noului val, putem să-l considerăm ca un pionier al domeniului pe Yuri Lotman. Îi datorăm cercetătorului ruso-estonian teoria despre „semiosferă“. Dintre ideile lui Lotman reținem și pe cea conform căreia sistemele semiotice nu pot fi analizate izolat. El susține că acestea există într-un „continuum“, numită de el „semiosferă“, prin analogie cu termenul de „biosferă“.
Pentru Lotman „semiosfera“ este delimitată de o frontieră ce funcționează ca un filtru. Nu o frontieră rigidă, ci de una poroasă, o membrană suplă care permite schimbul de informații între interior și exterior, porozitate pe care o regăsim și la cercetătorii contemporani extensionești. S-ar putea chiar vorbi de o … „extensiosferă“.
Sprijinindu-se pe noțiuni ca polisistem, semiotică, biosferă, non-antropocentrism, non-etnocentrism, cercetătorii „extensioniști“ ajung la concluzia că traducerea se poate deschide către non-uman și către limbajul acestuia… Fără îndoială această tendință de traducere se simte în multe spații culturale. Și la noi, traducători de mare forță ca un Șerban Foarță, de exemplu, reușesc uneori ca prin traducerea lor să depășească originalul, să-l extindă cu mult dincolo de textul cadru… O extindere poate nedorită, dar palpitând ca o membrană vie, prin care traducătorii explorează iar și iar potențialul limbii române pentru a-l pune în valoare, cu știință, măiestrie, curaj și voluptate.
Concluzia optimistă a cercetătorilor care cred în posibilitatea de extindere a traducerii către alte domenii se exprimă în termeni de deschidere și de lărgire a traducerii, a traductologiei, a traducătorilor către noi domenii, de unde și perspectiva inovatoare a „traducerii extinse“.
Reținem din toate acestea că unul dintre cuvintele-cheie din reflecția contemporană despre traducere este „extindere“, însemnând trecere dincolo de frontieră…
Rămâne de văzut în ce mod și în ce măsură traducătorii români vor da viață acestei idei, pe cât de frumoasă, pe atât de generoasă, prin care traducerea se va extinde spre noi și noi teritorii, lăsând însă umanului un loc privilegiat.