Deși frecvent asociată esteticii barochizante, poezia lui Leonid Dimov nu reiterează, la nivel biografic, arta ostentației și a excesului vizibil, simbolizat emblematic prin imaginea păunului. Cauda pavonis a acestui important poet român postbelic a rămas circumscrisă unei atitudini cvasi-claustrante. Într-o succintă biografie adresată prin scrisoare lui Eugen Simion, Leonid Dimov se confesa: „Am fost și am rămas un singuratic poate din pricina incapacității mele de a accepta condiția de alogen, falsă în sinea mea atât din pricina dragostei, pentru poezie (limbă) cât și a nedumeririi față de prejudecăți.” (Scriitori români de azi, III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, pp. 265-266) Poetul se declara, cu alte ocazii, ca fiind într-o „carantină” identitară, depunînd efortul constant de a supraviețui suspendat într-o lume artificială, „de zmalț”. Versul „Într-un cerc de zmalț m-am zăvorât și zbor” (Pe malul Styxului, I) sugerează alegerea smalțului drept un email protector, care fixează identitatea într-o stare imuabilă, protejând interioritatea de eroziunea „alogeniei” exterioare.
Trauma majoră care i-a marcat personalitatea nu se relevă la nivelul confesiunii directe, ci acționează difuz, în adâncimile imaginarului. Paradoxal, Leonid Dimov s-a dezvăluit tocmai acolo unde părea să se disimuleze: în spatele paravanului livresc. Contestarea paternității, absența figurii paterne și interiorizarea unui stigmat etnic într-un context social interbelic marcat de antisemitism au generat o ruptură interioară timpurie. Ruptura a fost resimțită mai degrabă subliminal și fantasmatic decât în plan conștient și rațional. Raportarea la identitatea evreiască, percepută ca o suspendare etnică precară, se manifestă în poezia autorului Cărții de vise printr-o rătăcire existențială și printr-o confuzie deliberată între veghe, vis și viziune hipnagogică. De aceea, consider că analiza onirismului estetic ar trebui completată cu investigarea problematicii psihologice. Crescut într-un mediu familial și social cosmopolit, dar impregnat de misticism ortodox, tânărul Dimov a încercat să-și exorcizeze originea paternă evreiască, traversând, pe fondul urii de sine, o etapă de adeziune adolescentină pentru discursul și ideologia legionară.
Luminița Corneanu observă cum se conturează astfel „nu numai un conflict între cel de origine evreiască şi societatea prigonitoare de evrei, cât mai ales un conflict psihologic între o opţiune politică/ o viziune asupra lumii, atât cât poate fi vorba de aşa ceva la vârsta de 15 ani (cât avea Dimov în 1941), şi propria identitate; de un conflict chiar între cel aparţinând unei religii şi originea sa, ce-l transformă în Altul faţă de sine însuşi. De unde şi negarea, autoamăgirea, tortura sufletească, autosuspiciunea”. (Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, p. 17) Autoarea analizează o „poetică a contrarierii”, raportând concepţia estetică a lui Leonid Dimov la contextul social în care acesta s-a manifestat, nu doar din punct de vedere artistic. Spaţiul poetic conturat – poezia onirică – este situat la o distanţă egală față de angoasă şi de seninătate, între care contrariile coexistă (deși rămân ireconciliabile). Anume, un veritabil no man’s land de dincolo de bine şi rău sau, deopotrivă, la mijloc de bun și rău.
Din acest cadru identitar emerge, treptat, nu o poezie confesivă, ci una a mișcării lipsite de un itinerar precis. Corin Braga observă cu finețe că „făpturile, decorurile, întâmplările halucinante din poemele sale reproduc siluetele de fum ale fantasmelor care nu îi bântuiau doar somnul de noapte, ci fuseseră ajutate să iasă în plină lumină a zilei, printr-o armonie a conștiinței diurne”, iar această contopire dintre lumea reală și cea nocturnă devine, prin scris, o veritabilă „stare a poeziei”. (Psihografii, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 157) Din perspectivă fantasmatică, rătăcirea dimoviană poate fi interpretată drept expresia simbolică a unei identități cu neputință de fixat. Figura evreului rătăcitor – deși absentă ca motiv explicit – este transpusă implicit într-o poetică a plutirii, a mișcării flotante fără destinație și a suspendării eului. Leonid Dimov substituie rătăcirea etnică stigmatizată social cu itinerarul oniric asumat estetic. Astfel, poezia sa nu mărturisește direct tensiunea biografică, ci o disimulează și o sublimează, transformând-o într-un principiu generator al imaginarului și într-o strategie de supraviețuire simbolică. Acest demers era imperativ într-un context istoric deloc de… vis, care impunea o realitate univocă: cea a „visului de aur al omenirii, comunismul”. Prin procesul alchimic al sublimării, fractura ontologică a devenit literatură de înaltă ținută pentru autorul Dialecticii vârstelor.
Onirismul teoretizat și ilustrat de Leonid Dimov apare, astfel, nu numai ca o evaziune estetică, ci și ca mod de organizare a imaginarului menit să creeze un spațiu protector alternativ realității istorice ostile. Poezia a devenit teritoriul ficțional în care eul scindat și-a căutat unitatea, iar confuzia dintre vis și realitate a fost experienţa stabilizatoare, oferindu-i echilibrul interior. Sub acest aspect, arta poeziei nu i-a asigurat lui Leonid Dimov reperele unui refugiu evazionist, ci a reprezentat o soluție estetică activă a conflictului identitar. Vulnerabilitatea psihologică a fost convertită în forță creatoare, iar trauma etnicității în principiu generator de sens poetic. Căutarea sinelui a luat forma unei călătorii rătăcitoare pe meridiane exotice, fără punct de plecare și fără finalitate. Această aventură a fost propice unei experienţe a suspendării identitare care a lăsat deschisă posibilitatea unui nou început. De altfel, călătoria reprezintă supratema operei poetice dimoviene.
Poezia lui Leonid Dimov este una a rătăcirii fără drum, a unui peregrinaj oniric ce nu mai presupune deplasare, ci o adâncire lăuntrică în spații fantasmatice. Refugiul în interiorul conștiinței este astfel descris de Nicolae Manolescu: „El [Dimov] a descoperit o formă de ubicuitate în nemișcare: ocheanul îi aduce tot ce dorește, îngăduindu-i să se piardă în vise dulci sau amare, să plângă și să râdă și să moară. Orice poezie este o reverie lucidă, purtată într-un spaţiu închis și etern, unde toate devin posibile în fiecare clipă fără să fie decât iluzii, sunt și nu sunt, se nasc fără să se nască, se succed deși există toate deodată, se află distincte și în acelaşi timp confundate într-o unică experienţă, așa cum culorile se cuprind în spectrul solar.” (Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I, Braşov, Editura Aula, 2001, p. 90) „Ubicuitatea în nemișcare” surprinde una dintre structurile fundamentale ale poeziei dimoviene: încercarea de abolire a exteriorității și substituirea ei cu un spațiu interior autotelic, închis, unde identitatea nu se afirmă, ci rămâne suspendată.
Refuzul mimesis-ului nu implică un divorț de realitatea obiectivă, ci o reorganizare a acesteia după legile visului lucid. Supus unei constrângeri interioare, poetul elaborează un stil unitar, izotrop, în care orice direcție duce către aceeași stare de suspendare. Personajul liric este animat de chemarea depărtărilor în spațiu (e greu să deducem vreo preferință temporală), de vocația marinarului care colindă porturile și mările lumii fără a se împământeni undeva. Lirica spațială a lui Leonid Dimov instituie un ritual al plecării: itinerarul fantasmatic lipsit de o țintă anume devine nu aventură, ci metaforă a unei mari treceri, ascunzând, cu o echivocă complicitate, obsesia identitară nerostită. În acest univers, călătoria se concretizează tipologic în tema plutirii – o mișcare imaginară, onirică, în care nu se părăsește un loc pentru a ajunge în altul, ci se amplifică progresiv detaliile unei retine hipnagogice ale conștiinței, până când realul însuși devine „visabil”. Personajele lirice își povestesc vise în vise și se întâmplă ca unele dintre ele să se „trezească” brusc în alt vis și chiar în visul altora („Și m-am trezit tot în vis de vis, de vis,/ Adus la fântână cu pieptul deschis” – „Vis autobiografic”, în Hipnagogice).
Leonid Dimov a conceput onirismul estetic drept derivă controlată, afirmând explicit: „Eu vreau să creez – treaz fiind – un vis real.” („Între poet și patrie relația este totală”, interviu acordat lui George Arion, în Leonid Dimov, Opere, 2, ediție coordonată de Ion Bogdan Lefter, Editura Știința, Chișinău, 2023, p. 285) Intenția este revelatoare pentru tensiunea fundamentală a poeziei sale, situată între tentația onirică și cerințele lucidității. Visul apare ca un mod alternativ de a locui realul, o reorganizare simbolică a acestuia capabilă să confere eului poetic o stabilitate pe care lumea din afară i-o refuză.
Într-o lume contemporană marcată de noi forme de fragmentare, lecția dimoviană a rătăcirii fără drum capătă valențe noi. Trauma etnică sublimată în viziune pură și identitatea disimulată sub decoruri baroce ne reamintesc faptul că literatura nu este doar o oglindă aburită a biografiei, ci o formă înălțătoare de libertate. Prin refuzul de a se lăsa fixat într-o singură matrice etnică sau socială, poetul a convertit stigmatul în stil inconfundabil (sclipitor, pentru a folosi un termen drag spiritelor barochizante), iar exilul interior într-un univers poetic nemărginit. Centenarul Dimov celebrează, astfel, triumful imaginației lucide asupra istoriei opresive, confirmând că, în spațiul incert dintre vis și realitate, originalul poet, cu retorica sa inconfundabilă, nu a fost un simplu rătăcitor, ci arhitectul unei patrii poetice create prin sine și pentru sine. Rătăcirea „ahasverică” a lui Leonid Dimov – cauzată de trauma identitară sublimată – nu a fost și o rătăcire de sine, ci o strategie de apărare a libertății într-un secol care a încercat să îl fixeze în grilaje etnice sau politice înțepenite.
La un veac de la nașterea sa, ludicul Leonid Dimov rămâne un mare poet pentru care oniricul și ironicul devin reversibile, anagramarea termenilor impunându-se de la sine. Uneori, prea multă originalitate a unui scriitor inhibă evaluarea critică. Avea dreptate Al. Cistelecan să afirme: „Cel mai fascinant poet român de azi a fost la un pas de a deveni un poet minor. Chiar sublimă, gratuitatea nu-i o onoare prea mare în ochii criticii, mai iubitoare de misie decât de pura voluptate, și pe umerii ei strălucesc de obicei trese, dar nu stele.” (Poezie și livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 188) „Galonatul” nostru poet depășește granițele onirismului estetic, aparținând istoriei mari a literaturii române.