Caracterizându-l pe Nicolae Labiș drept buzduganul unei generații, Eugen Simion nu se referea doar la excepționalul talent al poetului – pe care unii critici l-au considerat chiar de natură genială –, ci mai ales la rolul său de mesager, de deschizător de drumuri pentru colegii săi de generație. Buzduganul acesta purta pecețile poetului autentic, acele mărci interioare ale veritabilei vocații. Dacă apelăm la analogia cu titlul mai vechiului film „Buzduganul cu trei peceți”, putem distinge și în cazul lui Labiș trei asemenea peceți: ideologică, morală și creatoare. În această lumină, prin dispariția „capului de serie”, generația labișiană ajunge să-și asume în mod colectiv rolul zmeului. Mircea Cărtărescu, „cap de serie” al viitoarei generații optzeciste, surprinde subtil această absență fertilă atunci când afirmă că Labiș, „prin însăși dispariția sa, creează prezență”. (România literară, nr. 52/1981).
În prezența absentă – sau în absența prezentă – a lui Nicolae Labiș, colegii săi de generație au aruncat, simbolic, buzduganul înspre dogme; altfel spus, au proiectat în frunte efigia poetului pentru a-și vesti întoarcerea în Cetate. Această revenire marca recuperarea unui teritoriu al lirismului autentic, după nefastul interval al realismului socialist. Autorul Albatrosului ucis devenea astfel mesagerul din eternitate al unei voințe colective: forța buzduganului labișian stimula creația generației sale și propulsa un mesaj viguros antidogmatic. În contextul istoric și cultural, încă vitregit, al anilor ’60, aruncarea buzduganului căpăta sensul unui act de nesupunere ideologică și de revoltă creatoare. Iar „zmeul zmeilor” s-a dovedit a fi Nichita Stănescu – recunoscut ca atare din interiorul breslei, nu impus pe linie de partid sau prin directivele Kremlinului, cum se procedase în perioada stalinistă.
Nicolae Labiș a fost un mare deschizător de drumuri, fără a mai apuca să urmeze vreunul dintre ele. La începutul deceniului șapte, ar fi putut să îmbine lirismul personal cu angajamentul social, păstrând aceeași voce autentică în rândul tinerei generații. Poetul care s-a confesat despre primele iubiri ar fi reușit, alături de poetul știutor în a indica sensul iubirii, să concilieze libertatea creatoare cu limitările ideologice, mai ales că începuse dezghețul dejist. Din nefericire, congenerii au fost nevoiți să preia de la albatrosul ucis ștafeta, ca să ducă mai departe aventura lirică. În felul acesta, istoria literaturii române a câștigat un mit poetic, dar a pierdut un creator autentic care ar fi putut redefini, chiar și pe cont propriu, poezia română postbelică. În urma sa au rămas doar fragmente de proiect, suficiente însă pentru a mă întreba – alături de mulți alții – ce-ar fi fost dacă… Când vorbim despre Labiș, nu putem ocoli această neconsolantă și contrafactuală ipoteză.
Gheorghe Grigurcu își amintește de fostul său coleg de la Școala de Literatură: „Demn de relevat este faptul că Labiș și-a asumat rolul de «patron» al unei generații pe care înțelegea nu numai s-o reprezinte prin propria strădanie creatoare, ci s-o și inițieze și s-o «protejeze».” (De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București, 1989, p. 468). Prin prezența lui Labiș pe scena poetică a anilor ’60–’70, viața noastră literară ar fi putut cunoaște o figură centrală, saturată de energie creatoare, care ar fi asigurat în mod strălucit continuitatea cu lirica interbelică, după hiatusul realist-socialist. Nu știm cum s-ar fi împăcat Nicolae Labiș cu Nichita Stănescu, care, deși nutrea un profund cult al prieteniei, și-a ascuns cu greu invidia: „Cu oricine altul aș fi putut să fiu prieten, cu el niciodată.” („Abia acum știu…”, în Respirări, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 342). Este totuși sigur că ploieșteanul și-ar fi îndulcit idiosincraziile după o libație comună cu mălineanul, căci, făcând următoarea respirare, notează: „…un dor de Nicolae Labiș mă cuprinde; și din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roșu, mai mult.// Cine știe? Dacă i-o fi sete și va veni să-l bea?” („Un pahar plin cu vin roșu, mai mult”, în op. cit., p. 343).
Autorul Operelor imperfecte a declarat că, „atâta vreme cât el a trăit, eu nu am publicat niciun vers” („Abia acum știu…”, în op. cit., p. 342), din pricina complexului de inferioritate pe care îl resimțea. Dar s-a întrebat, oare, ce-ar fi devenit el însuși dacă autorul poemului Moartea căprioarei nu ar fi dispărut? Ar fi rămas Nichita Stănescu fără niciun vers publicat? Este limpede că poetul se alinta – ca orice mare poet – când făcea asemenea afirmații: nu trimitea versuri la reviste fiindcă avea conștiința imaturității propriilor exerciții juvenile. Creația lui Labiș l-a determinat, probabil, să-și privească mai critic seria de poezii argotice din acei ani, în care spiritul ludic și parodic contrasta puternic cu luciditatea programatică a ultimelor texte ale celui ce se considera spiritul adâncurilor. Elementul vizionar comun celor doi poeți – născuți sub semnul unor zodii de foc și deveniți, metaforic, zmeu și, respectiv, buzdugan ai unei generații – îl constituie ivirea din tenebre și revelația luminii, după o îndelungă așteptare a aurorei. Înainte de a lăsa posterității aura unei promisiuni neîmplinite, Labiș descoperise cel dintâi zorile, în vreme ce negura îngânării dintre zi și noapte încă mai persista. Nichita Stănescu avea să apară puțin mai târziu, după o călărire în zori, când astrul solar se înălțase deja de o suliță deasupra orizontului și putea fi contemplat, de ochiul poetic, drept o veritabilă dimineață marină.
Pusă la cale sau nu – iar cele mai multe indicii înclină spre prima ipoteză – dispariția lui Nicolae Labiș a adus Puterii un dublu câștig: Partidul a putut defila cu imaginea poetului profund devotat cauzei comuniste și, totodată, a prevenit eventuala disidență a unui tânăr aflat în plin proces de radicalizare a atitudinii în timpul Revoluției maghiare. Observația lui Răzvan Voncu este în această privință cât se poate de pertinentă: „Numeroasele circumstanțe obscure din jurul acestei tragedii nu fac decât să accentueze convingerea că, din punctul de vedere al regimului, Labiș a murit la timp, adică înainte să înceapă să creeze cu adevărat probleme. Înainte să devină un caz [s.a.]. Tânărul tot mai incomod dispărea oportun, la numai 21 de ani, înainte de a crea în jurul său un cerc literar, o școală de poezie și, mai ales, de a deveni un dizident. Propaganda regimului îl va «clasiciza», de aceea, cu mult entuziasm, dar îi va configura un profil uman și literar foarte îndepărtat de realitățile biografiei și ale operei.” („Poezia lui Labiș, azi”, în Zece studii literare, Editura Academiei, Bucureşti, 2010, p. 69). La fel de justă este și remarca privind nefericitul contratimp istoric al poetului: „A fost prea tânăr pentru a fi precaut cu «sirenele» ideologiei dominante și a murit prea devreme pentru a avea șansa de a se întoarce cu totul la literatura adevărată, șansă pe care a avut-o toată poezia generației lui Nichita Stănescu. A scris câteva poeme maculate de lozinci comuniste, însă are o cantitate mult mai însemnată de poezii autentice.” (Ibidem, p. 76).
Ca și cum ar fi coborât de pe o planetă imensă, străină și grea – deși venea direct din Budapesta săptămânilor fierbinți ale Revoluției maghiare –, Mihai Beniuc nota: „Moartea lui Labiș, produsă în urma unei căderi noaptea pe scările unui tramvai tixit de oameni, încă nu e nici până azi deplin lămurită.” („Era noua stea…”, în Nicolae Labiș. Album memorial, revista Secolul XX, Bucureşti, 1985, p. 66). Nu sunt însă rânduri contemporane cu acele triste zile ale agoniei poetului – zile în care securiștii încercau să-i smulgă muribundului informații despre persoana de legătură prin care Labiș trimisese în capitala Ungariei poezii de solidarizare cu revoluția. Din capitala Ungariei tocmai sosise Beniuc; dar, firește, nu el fusese intermediarul…
Rândurile de mai sus au fost scrise de președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, la aproape trei decenii după moartea lui Labiș, survenită în circumstanțe foarte dubioase și de altfel mult mai limpezite între timp. Autorul Cântecelor de pierzanie părea însă a nu se fi lămurit deloc, nici după atâta vreme, asupra condițiilor reale ale accidentului și își permitea asemenea curioasă declarație. Tramvaiul 13 – care, în mod bizar, începuse să circule și noaptea de foarte puțin timp în acea lună – ar fi putut, desigur, să fie „tixit de oameni”. Aceștia se aflau, probabil, la ora două dimineața, într-o plimbare de plăcere făcută pentru a fi admirate „mărețele realizări” ale epocii? (Să nu uităm că îndemnul deloc propagandistic din cântecul „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea!” datează din perioada interbelică.) Așa cum Sandu, personajul sadic din romanul lui Anton Holban O moarte care nu dovedește nimic, îi refuză Irinei o dispariție demnă, la fel portavocea Partidului a formulat, în chip de explicație oficială, un alt imperturbabil „Poate a lunecat…”.
Nicolae Labiș s-a crezut zmeul care aruncă buzduganul în poarta cetății totalitare din incintă, semnalând discrepanța dintre utopia comunistă și realitate și anunțându-și evadarea/evaziunea. Însă a fost izbit în plin de bumerangul partidului, întruchipat de pasărea cu clonț de rubin. O ceață mitologică a însoțit traiectoria bumerangului, învăluindu-i aura poetică. Labiș a rămas astfel nu doar o amintire frumoasă, așa cum spera pe patul de moarte, ci și un exemplu de poet dezinteresat, capabil să atingă sensibilitatea cititorilor fără a recurge la lozinci versificate. Prin însăși dispariția sa tragică, Labiș rămâne un simbol al confruntării dintre forța creatoare și constrângerile unui regim totalitar. Imaginea sa de buzdugan aruncat de zmei în poarta cetății totalitare din interiorul ei ilustrează nu doar curajul individual, ci și vitalitatea colectivă a unei generații care, în absența „capului de serie”, și-a asumat rolul de mesager al adevărului liric. Bume rangul zmeilor Puterii – pasărea cu clonț de rubin – l-a lovit mortal pe poet, dar l-a transformat într-o prezență aproape mitizată.
Moartea prematură a poetului a lăsat drept moștenire mesajul că o creație veritabilă poate supraviețui și triumfa chiar și în cele mai întunecate vremuri. Traiectoria unei astfel de poezii, ce a fost înscrisă pe orbita esteticului de buzduganul Labiș într-o perioadă de dogmatism, este marcată de zbucium, speranță și fatalitate. De aceea, Nicolae Labiș rămâne un poet care, prin dispariția fizică prematură din contemporaneitate, își asigură o prezență prelungită în posteritate.