Yoshiyuki Morioka este un librar cunoscut din Tokyo. Nu doar un vînzător de cărți. În 2015, a decis să deschidă o librărie mai aparte, într-un cartier select al capitalei nipone. O librărie unică (pînă acum) în lume. De ce e unică? Pentru că e librăria unei singure cărți. Adică vinde doar o carte, un singur titlu într-o săptămînă. (Cu toate acestea, Yoshiyuki Morioka nu este omul unei singure cărți, de care se temea Toma d’Aquino.) În fiecare săptămînă alt titlu, alt autor monopolizează Librăria Morioka Shoten. Inițiatorul acestei „ciudățenii“ explică, pentru „The Guardian“, cum a ajuns aici: „Înainte de a deschide această librărie în Ginza, am condus o altă librărie în Kayabacho timp de 10 ani. Acolo, aveam aproximativ 200 de cărți în stoc și organizam cîteva lansări de carte pe an. În timpul acestor evenimente, mulți oameni vizitau librăria pentru a cumpăra o singură carte. După ce am trăit această experiență pentru o perioadă, am început să cred că, poate, cu o singură carte, se poate administra o librărie.“ Nu știu cîtor oameni le-ar fi venit ideea asta, într-o epocă în care librăriile se închid, în care cartea, așa cum o știam toți pînă acum, se schimbă și ea într-o alcătuire digitală, iar bibliotecile se mută, tot mai mult, pe memoriile computerelor sau pe memoriile externe. Ei bine, lui Yoshiyuki Morioka i-a venit ideea asta și s-a ținut de ea, definind conceptul și aplicîndu-l: această librărie care vinde o singură carte ar putea fi descrisă și drept „o librărie care organizează o expoziție inspirată dintr-o singură carte. De exemplu, atunci când se vinde o carte despre flori, în magazin ar putea fi expusă o floare care apare efectiv în carte. De asemenea, le cer autorilor și editorilor să fie prezenți în librărie cât mai mult timp posibil. Aceasta este o încercare de a transforma cartea bidimensională într-o ambianță și o experiență tridimensională. Cred că clienții, sau cititorii, ar trebui să se simtă ca și cum ar intra în interiorul unei cărți“. Librarul japonez nu e unul rupt de lume, nu a acționat cu capul în nori. El a luat decizia „deși piața actuală a cărților pare să ocupe locul al doilea după cărțile electronice și alte mijloace media, cum ar fi serviciile de rețele sociale“. Cu toate astea, consideră că: „o carte este un obiect fizic cu o atracție specială, care a fost, este și va fi întotdeauna la fel, și că mulți vor continua să utilizeze cărțile fizice, în special ca instrument de comunicare“. Chiar așa, ce cărți ați vedea ocupînd cîte o săptămînă spațiul Librăriei Morioka Shoten? Pentru simetrie, ca să zic așa, eu aș propune ca librăria cu o singură carte să vîndă volumul lui Matei Vișniec Orașul cu un singur locuitor! Iată că, avînd la bază această viziune, librăria nu mai apare ca o ciudățenie. E chiar un templu care, în glumă fie spus, trece de la politeism la monoteism. Un loc de meditație asupra cărții, acest obiect cu existența tot mai nesigură în viitorul Inteligenței Artificiale. Sînt convins că nicăieri în lume, ciudata, totuși, librărie nu ar fi avut succes, nu ar fi rezistat. Dar în Japonia, da. Și asta mi-a adus aminte de o altă poveste evocată în titlu. A fost o dată ca niciodată, o gară care se numea Kyu-Shirataki, situată pe insula Hokkaido, în nordul extrem al Japoniei. Din cauza depopulării rurale masive, compania feroviară Japan Railways (JR) plănuia să închidă stația, deoarece traficul de pasageri scăzuse aproape de zero. (Știm situația asta, pentru că și la noi s-au desființat linii și s-au închis gări). Cum decizia nu se făcea așa, una-două, ci pe baza „situației din teren“, în momentul în care au verificat listele de pasageri pentru a oficializa închiderea, administratorii au observat că o singură persoană folosea stația în mod regulat: o elevă de liceu pe nume Kana Harada. În această situație, Compania a luat o hotărâre fără precedent. A decis să mențină stația deschisă și să păstreze orarul trenului adaptat după programul școlar al fetei pînă cînd aceasta avea să termine liceul. Vă imaginați la noi așa ceva? Autoritățile române, dacă i-ar fi răspuns elevei, i-ar fi spus, cel mult: ghinion. Timp de trei ani, trenul a oprit în acea gară izolată doar de două ori pe zi: dimineața, pentru a o lua pe Kana spre școală, și după-amiaza, pentru a o aduce înapoi. Pe 25 martie 2016, Kana Harada a absolvit liceul. În acea zi, gara Kyu Shirataki a fost oficial închisă. Localnicii s-au adunat la peron pentru a-i mulțumi fetei că, datorită ei, gara lor a mai existat încă trei ani și pentru a marca sfîrșitul unei ere. După filmul rusesc Gară pentru doi, japonezii au produs Gară pentru una. Eu unul chiar aș aștepta filmul ăsta.
P.S. Pentru că tocmai am divagat spre filme, vă recomand să vedeți Lost in translation, făcut de Sofia Coppola. Un film care demonstrează că e foarte greu de înțeles această cultură insulară japoneză. Dar faptul că nu o înțelegem în totalitate nu înseamnă că nu o putem admira pe de-a-ntregul.