Ceea ce m-a nemulțumit din primul moment cu privire la tema dezbătută în acest an la colocviul dedicat romanului este prezența prepoziției între pusă să relaționeze esteticul și ideologicul în roman. Cele două concepte sunt într-adevăr opozabile, dar sunt ele de același ordin de mărime, stau ele pe același plan, au aceeași pondere, încât să fie egal determinante pentru arta romanului? Mie mi se pare că nu. Cred cu tărie, atunci când vorbim despre roman, că predominant este esteticul. Să încerc să-mi motivez această convingere.
Mă folosesc (încă o dată!) de observațiile pătrunzătoare ale lui Milan Kundera. (El își preciza cu claritate postura din care vorbea: „Lumea teoriilor nu-mi aparține. Acestea sunt reflecțiile unui practician.“ Cu toată modestia, este și condiția mea.) Romancierul ceho-francez consideră romanul o artă eminamente europeană, care începe odată cu Cervantes. Când anume, cum anume? Iată răspunsul lui Kundera: „În timp ce Dumnezeu părăsea încet locul de unde condusese universul și ierarhia lui de valori, de unde separase binele de rău și dăduse un sens fiecărui lucru, Don Quijote, ieșind din casă, n-a mai fost în măsură să recunoască lumea. Aceasta, în absența Judecătorului divin suprem, i-a apărut brusc într-o ambiguitate amenințătoare. Adevărul divin, unic, s-a descompus în sute de adevăruri relative pe care oamenii și le-au împărțit între ei.“ Admirabil exprimată noua situație! Acum tocmai descrierea acestor adevăruri relative, rezultate din adevărul mare fărâmițat, constituie sarcina noii arte, a romanului. Pe urmele lui Husserl și Heidegger, romanul are în atenție aceste adevăruri relative particulare, în încercarea de cuprindere a Lebenswelt și de explorare a ființei uitate. Romanul nu e roman, reiau aici iarăși câteva din reflecțiile prețioase ale lui Kundera, dacă „nu descoperă o parte până atunci necunoscută a existenței“, dacă nu continuă/ nu duce mai departe „cucerirea ființei“. Romanele care nu descoperă nimic este evident că nu participă la „succesiunea descoperirilor“, care alcătuiesc adevărata istorie a romanului. Altfel zis, romanele care nu descoperă nimic ies în afara istoriei romanului. Astfel de romane sunt cele scrise în perioada totalitarismului comunist din Rusia și din celelalte țări europene: ele se lasă pradă ideologiei dominante și de aceea cad în afara propriei istorii.
Iată că prin exemplul privind literatura scrisă în societățile totalitare comuniste, tocmai ne-am întâlnit cu imixtiunea inacceptabil de extinsă a ideologiei în roman: este una, așa cum se vede cu ușurință, profund dăunătoare. De aceea romancierii, preveniți asupra pericolului, vor căuta să se țină cât mai departe de ilustrarea diverselor ideologii în textele lor epice.
Prin urmare, în mod programatic, ei trebuie să fugă cât îi țin picioarele de diferitele ideologii. Prezența apăsată a ideologiilor în romanele lor le subminează, le strică respectivele construcții epice, oricât de ambițioase ar fi ele (cu cât e mai sporită această prezență, cu atât mai sigură este distrugerea!). Ei trebuie să-și îndrepte atenția, cu o abnegație niciodată trădată, asupra adevărurilor relative ale oamenilor concreți, ale eu-rilor reale și imaginare, în încercarea mereu reluată de a explora ființa, în nesfârșita desfășurare a „lumii vieții“.
Și cum se petrece această lucrare auctorială? Desigur, ținând cont de câteva reguli fixe, relativ simple și, în genere, acceptate de toată lumea. Romanul se bizuie pe existența personajelor legate între ele prin felurite fire narative (cu un cuvânt, prin acțiune) și, de neocolit, pe legi de compoziție cât mai solide și originale. În felul acesta, romancierul creează un surogat de lume (și joacă rolul de divinitate marginală, degradată). Acest erzaț scriptural al lumii obținut ajunge, prin însușirile sale, care țin de scriitură, de viziune, de subtilitate a observației, să emoționeze și să pună pe gânduri, să deschidă mințile. Astfel, el, erzațul scriptural, construcția epică, romanul, devine, nu găsesc alt termen prin care să-i subliniez caracterul specific, un obiect estetic. Un obiect estetic, care aduce ceva nou despre ființarea omului și, prin aceasta, se înscrie în acea succesiune a descoperirilor, în istoria romanului.
Cam în felul acesta aș justifica eu predominația în roman a esteticului în comparație cu ideologicul și de aceea nu agreez prepoziția între. Apropo de prepoziții. Dacă ar fi să aleg una, eu aș folosi celebra prepoziție atât de incluzivă a lui Noica, întru. Și ar fi potrivit atunci să vorbim despre romanul întru estetic. Adică romanul care se raportează permanent la estetic, care tinde spre estetic, care este cu esteticul, care este în estetic.
Dar să ne întoarcem: neg cumva importanța ideologiilor în construcțiile epice? Nicidecum. O recunosc. Romanul este prin excelență specia literară deschisă, ospitalieră, care încorporează/ integrează, topește în sine o sumedenie de elemente străine și le schimbă natura, apropriindu-și-le. Între acestea, și diversele ideologii. Dacă ar fi să ne luăm după ce afirmă inteligența artificială cu privire la acest subiect, aceasta consideră, banal, școlărește, următoarele: „Ideologia în literatura română se referă la ansamblul de idei, credințe și valori care sunt reflectate sau promovate în operele literare, influențând temele, personajele, conflictul și stilul literar. Aceasta poate fi explicită sau implicită, variind de la opere care susțin în mod deschis o anumită viziune politică sau socială, la cele care explorează subtil complexitățile ideologice ale societății. Literatura română a fost, de-a lungul timpului, influențată de diverse ideologii, printre care: naționalismul, realismul, modernismul și avangarda, comunismul, postmodernismul.“ O lucrare admirabilă despre prezența diferitelor ideologii în lumea omului (deci și în literatură!), ca și a raporturilor acestora cu criza bisericii este neîndoielnic Confuzia limbilor a lui Alain Besançon. Sunt descrise acolo, cu claritate, romantismul, liberalismul, socialismul și comunismul, fascismul și nazismul, ca și conceptele de gnoză, ideologie și marcionism, transformările acestora și interdeterminările lor.
Uneori, astfel de elemente constitutive străine, cum este și ideologia, în loc să fie lăsate în roman acolo unde le este locul, adică în armătura construcției epice ca parte intrinsecă a ei, sunt desprinse/ decupate din întreg (din obiectul estetic care e romanul!) și li se dă o semnificație în sine, alta decât cea cuvenită, una deturnată, total greșită, cu o rezonanță exagerat de amplificată. Avem cazul notoriu al lui Salman Rushdie și al romanului său din anul 1988, Versetele satanice, socotit de țările islamice blasfemator la adresa profetului Mahomed. Ceea ce a dus la sentința de condamnare la moarte a romancierului, pronunțată de un tribunal islamic iranian. S-a creat un adevărat taifun îndreptat împotriva scriitorului. Cartea a fost interzisă în India, Africa de Sud, Pakistan, Arabia Saudită, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia, Qatar. În anul 1989, o fatwa cerând moartea scriitorului a fost citită la radioul din Teheran de către liderul spiritual al Iranului, ayatolahul Khomeini. Iar în anul următor, autoritățile din Iran au pus o recompensă uriașă, de 2,8 milioane de dolari, pe capul său. De atunci, Salman Rushdie s-a aflat mereu sub protecția Serviciilor Secrete Britanice și a FBI-ului, până în anul 2022 când, la New York, unde se stabilise, a fost atacat și rănit grav prin înjunghiere. Iată la ce nebunie se ajunge dacă se amestecă, dacă se confundă codul estetic cu cel ideologic. Sunt convins că ceea ce i s-a întâmplat scriitorului indiano-britanic este efectul cumplit al unei lecturi a prozei în cheie total inadecvată: eronată, abuzivă, vinovată.
S-a remarcat deja, tot de către Milan Kundera cu privire la acest caz: partea incriminată din carte, care-l evocă pe Mahomed și geneza Islamului, nu are nimic ireverențios, căci „e prezentată în roman ca un vis al lui Gibreel Farishta, care, pe urmă, va face după acest vis un film de doi bani, în care va juca rolul arhanghelului“. „Povestea este astfel de două ori relativizată, prezentată așadar nu ca o afirmație, ci ca o invenție ludică.“ Felul cum a fost interpretat/ judecat romanul lui Salman Rushdie arată că proza, o construcție ficțională, nu a fost luată drept ceea ce este, un obiect estetic, o alcătuire, o compunere verbală a unei versiuni a lumii, cu nuanțele, culorile, ideile care populează sufletul și mintea oamenilor, ci e luată drept un transmițător de mesaje directe – religioase, politice, rasiale etc. Or, acest lucru nu e normal.
De aceea spun cu convingere: să-i lăsăm pe romancieri să-și vadă în pace de cele ce se află în responsabilitatea lor, adică de lumile ficționale verbale. Proza, romanul reprezintă triumful libertății creatoare a făpturii umane, cea care plăsmuiește universuri ficționale, căutând să exprime acele nenumărate adevăruri relative, în care s-a descompus, s-a risipit adevărul divin, unic.