A trebuit să treacă un timp de la ieșirea din coșmarul interdicțiilor de tot felul pentru scriitorul român de azi ca să se scrie, în sfârșit, romane despre vechiul regim. Au fost, până acum, mai ales, memorii, documente, jurnale, confesiuni, mărturii din arhivele despre deținuții politici, care „au acoperit“ o jumătate de secol de agresiune a istoriei asupra oamenilor și ficționarilor. Spre deosebire de acestea, romanele reconstituie cu mijloacele specifice literaturii și cu participarea temperată a imaginarului, dar nu părăsesc spațiul memoriei, ci irigă construcțiile romanești cu faptele umede, încă, de experiențele-limită ale vremii; ies însă din ceea ce se numește un pact al adevărului, propriu literaturii subiective, pentru a asuma un pact al verosimilității prin care epoca este „judecată“ și, în chip simbolic, condamnată, dar își salvează, deopotrivă, dimensiunea umană, oricât de precară ar fi aceasta. Recentul roman al lui Cornel Nistea, Condamnați să trăiască (Editura Școala Ardeleană, 2024) este una dintre cărțile care circumscriu acest nou început, al personajului scos din anonimat de un prozator care nu abordează lotul deținuților politici, personalități accentuate, marcante – oameni politici interbelici, scriitori, preoți, avocați, militari de carieră, învățători și profesori universitari, folosofi –, cei care au scris ei înșiși și au depus mărturie în public despre experiențele de la Aiud, Jilava, Gherla, Pitești, Râmnicu-Sărat, de la Canal sau Periprava, în stufărișurile Deltei. Ținta prozatorului în Condamnați să trăiască este „anonimul“ deportat în Bărăgan, a cărui identitate este furată în momentul coborârii din tren, de sub escorta milițienilor, în pustietatea câmpiei, departe de orice așezare, cu interdicția de a căuta adăpost, hrană, apă, oameni, condamnat la o moarte lentă; soarta celui deportat este încă mai tragică, în multe privințe, decât aceea a deținuților din închisori: „De azi înainte nu mai ai identitate, nu știi cum te numești, nu știi cine ești! Nu ai voie să vorbești cu nimeni! Să nu încerci să iei legătura cu rudele, altfel îți vor putrezi oasele în pușcărie, iar băiatul va fi dat în întreținerea unei case de copii orfani…“ În aceste ordine ale milițianului de escortă care îi debarcă în pustie pe Teodosia și Mihăiță, „copilul de patru ani și jumătate“, se adună întreg coșmarul celui deportat în Bărăganul anilor ’50 ai secolului trecut.
Romanul începe abrupt, cu evocarea unui episod de o duritate extremă, păstrat în memoria copilului Mihăiță, martorul direct și reconfirmat, după 45 de ani, de „unul dintre argații familiei, foarte bătrân“, singurul martor credibil al celor întâmplate: ceea ce se petrece în casa aristocratului Paul Aron, senator al României Mari este un tipar al epocii, marca sa înregistrată. Arestarea familiei senatorului, „dușman al poporului“, desparte cele două „loturi“: bătrânul Paul Aron și fiul său, Anton, devin deținuți politici și sunt trimiși în nu se știe care închisoare, iar Teodosia și Mihăiță vor fi deportați undeva, în pustietatea Bărăganului. Narațiunea focalizează lungul coșmar al deportaților care, iată, schimbă, numai după o noapte, conacul boieresc cu un bordei acoperit cu jipi de porumb fără știuleți și un pat de iarbă uscată pentru copilul care ține minte, dar nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă, condamnat, alături de mama sa, la o moarte lentă într-un câmp pustiu. Teodosia și Mihăiță sunt condamnați să trăiască rupți de lume, cu singurul sprijin vag în speranța și îndârjirea din spusele senatorului în clipa despărțirii definitive (“Fiți curajoși, să nu vă fie frică de bestia ce ne-a ocupat țara! Curând va fi nimicită! Până la urmă va fi bine…“), în credință și învățăturile Bibliei, pe care le repetă mereu și bucuria de a trăi în pofida spaimei „ca o gheară a morții“ și a fricii instalate la pierderea pentru totdeauna a lumii de odinioară. Teodosia și Mihăiță, la care se adaugă Dumitru Savu al lui Novac din satul Vadu Mare, care își riscă, însă, viața și libertatea găzduind pe cei doi deportați sunt eroii, în sensul dat protagoniștilor din romanul clasic, într-o lume aflată în stăpânirea duhului cel rău: „Trebuie să rezistăm! Trebuie să trăim!“, (își) spune „luptătoarea“ Teodosia ce înfruntă, în Vadu Mare un sistem în care „comuniștii n-au milă de oameni“ și rup legăturile dintre ei pentru a-i stăpâni în frică, delațiune și agresiune a unor ființe lombrosiene, precum Toloi Burac, „unul dintre cei mai abili hoți de găini din Vadu Mare“, Trandafir, șeful fermei de stat „Secera și Ciocanul“, sergentul „revoluționar“ Crudu, plutonierul Spiridon Coacăză, Flamură Roșie, „Supremul“ biroului revoluționar din sat și șefii săi de la raion, ilustrând omul-bestie pe care „culmea, ești nevoită să-l accepți așa cum este ca să poți trăi și tu, încă o zi, sub soare“, cum hotărăște Teodosia, silită să-și asume un alt trecut și o altă identitate pentru a se ascunde de autorități: ea se numește acum Maria Magdalena Ochiverzi și simulează muțenia și pierderea memoriei după ce casa îi va fi ars într-un loc despre care, desigur, nu-și amintește nimic.
Supusă unei încercări biblice, când schimă brusc conacul senatorului Paul Aron cu bordeiul din pustiul câmpiei, Teodosia, al cărei nume se tălmăcește din limba greacă „Darul lui Dumnezeu“, reprezintă, astfel, oglinda în care prozatorul proiectează noul sistem politic din România anilor ’50, radiografia crudă și exactă a acestuia, cu toate necazurile aduse de autoritățile „revoluționare“ ale statului, dar și cu rezistența oamenilor de aici, începând cu apărarea vechii paradigme unde se regăsesc, de pildă, colindatul de Crăciun, vizita pastorală a preotului de Bobotează, petrecute într-un fel de clandestinitate, cultivarea pământului, îngrijirea animalelor din curte, ascultă radioul, Europa Liberă și Vocea Americii, dar, mai ales, au convingerea că vor rezista, într-o lume în care pușcăria e peste tot: Dumitru din satul Vadu Mare, Teodosia și Mihăiță sunt asemeni deținuților politici în închisorile vremii, cu trecutul rămas în urmă, ca o ficțiune bucolică dintr-un tablou aruncat în cotlonul cel mai ascuns al aducerilor-aminte.
Cu Condamnați să trăiască, Cornel Nistea scrie un roman puternic, acroșant, ca un document al memoriei colective.