Unul dintre cele mai spectaculoase (și mai subevaluate) „cazuri“ ale literaturii române, care-și așteaptă, încă, o mai dreaptă reevaluare, este cel al lui A. Mirea. Un caz unic la noi și rar în literatura modernă a lumii, de autor-valiză alcătuit – sub nume distinct, nu ca Ilf și Petrov, ci mai degrabă ca Borges și Bioy Casares – din doi scriitori foarte diferiți ca obîrșie, temperament și formulă (Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif, „dioscurii“, cum i-a numit E. Lovinescu, „Mitif“ și „Steo“ pentru apropiați). O „mistificțiune“ ludic-serioasă, în termenii profesorului Mircea Anghelescu, în care cei de la editura actuală „Dezarticulat“ și-ar găsi un precursor. Dar și un nume cu o operă proprie, complexă, relativ influentă în posteritate: un triumf, s-ar spune, al esteticii decadente a măștilor, efigiate de Rémy de Gourmont. Lirica parodică a lui Topîrceanu descinde, spre exemplu, din cronicile rimate ale lui A. Mirea care, ridicînd la puterea artei versificările lui N. T. Orășanu, D. Teleor & Co, bat mai departe, via George Magheru, pînă la Tudor George, Gheorghe Azap sau Șerban Foarță. Iar prima producție dramatică a aceluiași, Legenda funingeilor, avea să fie, la 10 ani după moartea lui Anghel, pusă în scena teatrului de avangardă al grupării „Insula“ de către B. Fundoianu (în curînd, la Paris, B. Fondane) și cumnatul său, actorul Armand Pascal. Nu e nevoie să dăm credit vechii (deja) teorii barthesiano-foucauldiene a „morții autorului“ pentru a-i acorda un statut special și un capitol generos de istorie literară. Ar merita chiar monografiat, potențialul său teoretic fiind apreciabil.
Simbioza literară Anghel-Iosif s-a produs după 1902, în perioada cînd cei doi prieteni, întorși în țară din cafenelele Parisului, traduceau împreună poeziile lui Paul Verlaine și, preluînd de la Coșbuc și Vlahuță frîiele revistei ruraliste Semănătorul (arhaizată ulterior, sub direcția lui Iorga, ca Sămănătorul), încep să publice, în paginile ei, traduceri din Shelley, Ibsen sau Henri de Régnier. Traducerea asigura, în fapt, un exercițiu comun á la manière de, prelungit la nivelul creației, iar diferențele notabile dintre „genitori“ aveau să producă un autor diferit de fiecare din ei, și ale cărui producții, foarte diverse, nu vor semăna deloc nici măcar una cu alta. Dacă ardeleanul Iosif era un „heinean“ alimentat de melosurile subțiate ale romantismului german, Anghel era, ca sensibilitate și cultură, un decadent fantast de formație franceză, cu ecouri dinspre Oscar Wilde, grefate pe un patriarhalism ieșean; ambii sînt însă niște inovatori versatili și, în același timp, nostalgici după un „vechi regim“ apus. Deși conceput de „părinți“ literari fragili și hipersensibili, „copilul“ se naște viabil în redacția Sămănătorului; cam în timpul marilor răscoale țărănești din 1907, în paginile revistei apare (nesemnată) feeria dramatică în versuri Legenda funingeilor, iar ulterior – cîteva poeme satirice (O dramă într-o colivie ș.a.), „botezate“ A. Mirea. Zburdalnic din fire, autorul hibrid evadează rapid către alte publicații, cum ar fi oficiosul liberal Viitorul, iar din 1908, cînd la Sămănătorul ajunge director, în locul lui Iorga, Aurel C. Popovici, Mirea se mută, cu arme și bagaje, la Viața Românească. Anii 1908-1910 vor fi perioada sa de glorie. Devine, peste noapte, notoriu, recenzat de mai toți criticii momentului. În portofoliul operei intră, cu o frecvență apreciabilă, două volume de „cronici rimate“ sub titlul Caleidoscopul lui A. Mirea (1908, 1910); comedia în versuri Cometa (1908); feeria dramatică Legenda funingeilor (1909); Carmen saeculare, dialog dramatic dedicat aniversării Unirii (1909); Cireșul lui Lucullus (povestiri, 1910); Portrete (evocări și articole critice, 1910), la care se adaugă (sub semnătura ambilor) traduceri poetice din Paul Verlaine (1903) și Ibsen (1906), tălmăciri ale poemul dramatic Camoëns de Fr. Halm, ale comediei Gringoire a lui Th. de Banville și, nu în ultimul rînd, autohtonizarea Strigoiul Carpaților de Al. Dumas-tatăl. Lucrurile devin și mai serioase cînd, la inițiativa lui Duiliu Zamfirescu, Academia Română îi va decerna lui Mirea Premiul Adamache pentru Legenda funingeilor, Cometa și Caleidoscopul… Probă, aș spune, nu doar de gust, ci și de curaj estetic al propunătorului.
În acest scurt interval, atît Iosif, cît și Anghel publică volume și sub semnătură proprie: este cea mai productivă editorial etapă a creației acestora. Înainte ca prietenia lor masculină – și autorul născut din ea – să se stingă irevocabil prin divorțul Nataliei Negru de blîndul, astenicul Steo și căsătoria ei nefericită cu nevroticul și gelosul Mitif, cei doi „dioscuri“ se vor mai regăsi împreună în comitetul de constituire al Societății Scriitorilor Români și în redacția revistei Cumpăna, alături de vechii amici Sadoveanu și Ilarie Chendi. Tulburător e faptul că în filigranul a trei scrieri: Legenda funingeilor, Cometa și traducerea Strigoiului Carpaților se află încifrată istoria seducerii „Heliantei“ (soția lui Steo și mama micuței Corina) de către Anghel: ca și cînd cel din urmă i-ar fi țesut fratelui de cruce o pînză de păianjen prin care să-l anihileze. Triunghiul afectiv Runa-Hunar-Landor din Legenda… (dramă medievalizantă wagneriană, dar afină teatrului poetic al lui Maeterlinck) prefigurează încă timid triunghiul Helianta-Mitif-Steo: „fratele“ Landor va fi abandonat morții de Runa în favoarea „soțului“ Hunar, prin dirijarea magică a zalelor țesute din funingei meniți să prevină uciderea cavalerului. E de presupus că aici partiturile sînt împărțite între cei doi. În schimb, în Cometa – comedie sentimentală spumoasă, despre care Natalia Negru, martora genezei scrierilor, va mărturisi că a fost „dictată“ de Anghel, după propriile obsesii, și „transcrisă“ de Iosif – blîndul și casnicul poet Colum (ipostază transparentă a lui Steo) o va pierde pe Roro (Helianta) în favoarea spiritualului rentier Titi (strălucitor ca o „cometă“); naivul „Steo“ ajunge astfel – cum s-a observat – să-și scrie sentința matrimonială după scenariul lui Mitif. Textul dramatic are însă și un subtil caracter metaliterar, alegoria biografică fiind dublată de considerații ironice ale eroilor despre teatru, poezie și mai ales despre comedia în care se mișcă. Iar mama disputatei Roro se numește… doamna Mirea! Splendid orchestrate, reprezentabile și azi (cu excepția modestului exercițiu patriotico-mitologic Carmen saeculare, compus în linia colajului omagial 100 de ani al lui I.L. Caragiale), piesele au complexități cuceritoare și dedesubturi irezumabile. Dramaturgia lui Mirea e o pagină de neignorat în istoria teatrului autohton. Însă nici traducerea micului roman dumasian din 1843 nu pare aleasă întîmplător: vampiricul erou Kostaki se luptă la castelul Brankovan cu fratele său vitreg Gregoriska pentru inima frumoasei poloneze Hedwige, refugiată în Transilvania în timpul insurecției poloneze contra Rusiei din 1825; încă o alegorie a triunghiului Steo-Mitif-Helianta…
Primul și singurul editor, acum cinci decenii, al operei celor doi, Ion Roman, a identificat paternitatea prozelor care alcătuiesc Cireșul lui Lucullus și a articolelor evocatoare din Portrete. În cazul unora, experiențele biografice și amprenta stilistică sînt imediat recongnoscibile, iar altele au intrat în sumarul cărților semnate individual de Anghel și Iosif. „Nemis cibilitatea“ devine însă maximă în cele două volume din Caleidoscopul lui A. Mirea. E de mirare cum post modernii autohtoni au trecut cu vederea acest experiment fără precedent. Specia ingrată a „cronicii rimate“ e tratată virtuoz de un „poet amfibiu“ cameleonic, livresc și urban chiar cînd afectează naturismul. Metapoezia (auto)parodică fără frontiere („S-a ramolit acuma și falnica gher ghină/Zvîrlindu-și, ca în Lenau, pe vînt pălita foaie“) și, pe alocuri, estetica industrială sînt experimentate funambulesc de un eu poetic impetuos, alături de piese „grave“ de lirism intelectual vibrant, de poeme dramatizate în deghizament antic, de „sonete indignate“ în care satira și mondenitatea frivolă dau recital (culminînd cu În Cișmigiu, dedicat lui M. Sadoveanu sau La șosea, dedicat lui I. G. Duca), de irezistibile șarje rimate la adresa întregii literaturi și critici contemporane (Suicidul și înmormîntarea, Banchetul meu) sau de „sonete rusticane“ amintind pe alocuri de poemele ironice ale „hidropaților“ francezi din epocă, unde bucolica exotică e mimată cu umor pince sans rire. Nici Iosif, nici Anghel nu vor urma în volumele sub semnătură proprie direcția „fumistă“ a lui A. Mirea: „Pe-aici Ervin nu are obsesia opincii…/Vezi blonde astăzi brune și brune mîine blonde,/Matroane emailate ce ți-au furat, o Vinci,/Surîsul invincibil al straniei Gioconde/…/Și astfel mai departe trecînd în sus și-n jos,/Apare tot ce poartă blazoane și sufixe,/Precum pe cer ies aștri la ceasurile fixe/Ca să descrie-ntr-una același cerc vițios.“ Care nu ezită să „polemizeze“ cu autoritățile critice ale momentului pe seama propriei identități: „Celebrule între esteți,/Declari că eu, subscrisul Mirea/Sînt pur și simplu contopirea/Hibridă dintre doi poeți.//Aceasta e o infamie,/O născocire infantilă!…/Ai cercetat la primărie?/Cunoști tu starea mea civilă?/…/Hibrid ești tu, ilustre critic,/Tu, imposibilă treime:/Poet, estet și om politic,/Făuritor de triple crime;//De-aceea, pentru Dumnezeu,/Ascultă-mă și ține-ți firea:/Căci tu ești tu și eu sînt eu/Așa cum iscălesc: A. Mirea.“ (Rachetă, D-lui M. Dragomirescu etc.)