Adam și Eva, celebra pereche biblică, continuă să fie una dintre cele mai fascinante povești ale umanității, atât prin dăinuirea în timp cât și prin simbolurile care i s-au asociat pe parcursul trecerii timpului. Aceasta este și tema unui volum impresionant, apărut în limba română la Editura Humanitas, Adam & Eva. Mărire și decădere, de Stephen Greenblatt. Volumul a fost publicat inițial în anul 2017, cu titlul The Rise and Fall of Adam and Eve.
Mitul perechii primordiale devine un motiv de a traversa istoria și cultura umanității pentru a identifica originile acestuia și modul în care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Volumul, scris cu rigoare științifică, dar și cu talent literar, devine o veritabilă poveste a poveștii biblice. Autorul mărturisește fascinația pe care acest mit a avut-o asupra lui încă din copilărie, la fel cum a impresionat și continuă să impresioneze și să influențeze umanitatea. În finalul Prologului volumului, Greenblatt afirmă că, în ciuda dovezilor și cuceririlor științelor, povestea lui Adam și a Evei este considerată de contemporani: „povestea exactă din punct de vedere istoric a originilor Creațiunii […] Puține povești din istoria lumii s-au dovedit așa de durabile, de răspândite și de insistent, de obsedant de adevărate“ (p. 12). Volumul este structurat în 14 capitole și un epilog care urmăresc evoluția poveștii biblice de-a lungul secolelor. În legătură cu data apariției acesteia, nu există posibilitatea unei datări.
Evoluția poveștii despre Adam și Eva devine substanța volumului prin urmărirea evoluției acesteia în cultura umanității. Primii comentatori ai textelor biblice au șlefuit imaginea despre semnificațiile perechii biblice așa cum o cunoșteam astăzi. Una dintre cele mai importante contribuții ale modelării interpretative a poveștii biblice este cea a Sfântului Augustin, căruia autorul îi dedică două capitole. Capitolul În baia publică este o biografie a sfântului, în care autorul reconstituie cele mai importante momente ale vieții acestuia. Întrepătrunderea vieții cu devenirea spirituală a celui care va deveni unul dintre cei mai importanți filozofi ai creștinismului este foarte bine conturată. Apoi, perspectiva augustiniană asupra poveștii biblice conține reverberații ale propriei existențe lumești, destul de agitate. Augustin are în adolescență o relație dificilă cu tatăl, cultivată și de Monica, mama lui. În Confesiuni, Augustin menționează că atunci când a plecat la Cartagina, la vârsta de șaptesprezece ani, tatăl lui a murit. Mama și-ar dori o carieră strălucită pentru fiul ei și, de asemenea, o căsătorie cât mai bună, lucru care nu se va întâmpla niciodată. Augustin rămâne alături de o femeie cu care are un copil și căreia îi este credincios timp de treisprezece ani. Elanul erotic al lui Augustin despre care vorbește pe larg în Confesiuni pare să fie domolit de aceasta. Legătura cu mama este destul de sinuoasă, din cauza credinței creștine pe care aceasta încearcă să i-o insufle (destul de anevoios) fiului ei. Altfel, ea este descrisă ca „evlavioasă, anxioasă și dominatoare“ (p. 96). Atunci când Augustin se întoarce în Thagaste de la Cartagina pentru primul său post de profesor, la început Monica refuză să-și primească fiul în casă nu pentru că se întorsese cu un copil și femeia cu care trăia, ci – spune autorul – „pentru convingerile sale maniheiste“. Simțindu-se sufocat de atenția mamei, deși aceasta îl roagă plângând să o ia cu el când pleacă la Roma, Augustin minte că merge să conducă un prieten și o abandonează, fugind pe furiș. Reflectând mai târziu la acest episod al vieții lui, Augustin scrie: „chinurile pe care le îndura puneau în lumină în ea moștenirea Evei, căutându-l cu gemete pe cel pe care cu gemete îl adusese pe lume” (p. 99). Monica va merge după el la Milano, câțiva ani mai târziu, ocupându-se cu aranjarea căsătoriei „avantajoase“ pe care o visase pentru fiul ei. Reușește doar să o alunge din casă pe femeia cu care Augustin avea un copil, ceea ce-i provoacă acestuia o suferință puternică: „inima mea a fost străpunsă și rănită, lăsându-mă cu o rană sângerândă, căci o iubeam foarte mult” (p. 100). La 32 de ani, în urma unei revelații, Augustin se decide să se convertească, spre bucuria Monicăi care nici nu îndrăznise să spere la asta. La scurt timp, după un moment de extaz mistic trăit alături de fiul ei, magistral descris de Augustin, aceasta moare. Urmează o perioadă de căutări intense și de interpretări ale cărții Facerii: „În cei mai bine de patruzeci de ani ce au urmat momentului său de extaz – ani de controverse fără sfârșit, în care exercită puterea și scrie cu înfrigurare –, Augustin, preot, lider al unei comunități de călugări și episcop al orașului nord-african Hipona, a petrecut extraordinar de mult timp încercând să înțeleagă povestea lui Adam și a Evei” (p. 104). În capitolul Libertatea originară, păcatul originar, autorul analizează modul în care gândirea lui Augustin a recompus sensurile poveștii originare, de cele mai multe ori prin prisma propriei vieți. Sunt oferite exemple elocvente din lucrările Despre Geneză în sens literal și Despre Cetatea lui Dumnezeu.
În Uciderea Evei sunt consemnate referințe la modul în care Eva a fost percepută pe parcursul istoriei, de la acuzațiile cele mai crunte referitoare la vina ei, până la încercările (e drept, timide) de a-i lua apărarea în fața urii năvalnice misogine care își găsește justificarea în textul Facerii. Un exemplu elocvent este cel al unei călugărițe din secolul al XVII-lea Arcangela Tarabotti, autoarea cărții Tirannia paterna. În cartea ei, autoarea, trimisă de mică la mănăstire din cauza unei dizabilități, consideră că femeia este superioară bărbatului, folosindu-se în argumentare de același text invocat de bărbați: „Adam a fost plămădit doar din țărână, Eva era substanța mai nobilă a trupului omenesc; el s-a născut în afara Edenului, ea în Paradis. Ea a fost împletirea tuturor desăvârșirilor, capodopera finală și supremă a lui Dumnezeu“ (p. 144). De asemenea, consideră că Eva a contribuit la căderea lui Adam, dar nu a fost vina ei: „Voi bărbații înfumurați, urâți frumusețea femeii, pentru că inimile voastre necurate vă împiedică să vă bucurați de prezența ei fără să simțiți poftă trupească.“ Într-o diatribă la adresa celor care o închiseseră în mănăstire și prin extensie la adresa tuturor bărbaților, Tarabotti, imaginând o discuție între Dumnezeu și Eva, scrie: „diavolul simbolizează bărbatul, care de acum înainte va da vina pe tine pentru neajunsurile lui și nu va avea alt scop decât să te înșele, să te trădeze și să-ți ia toate drepturile de stăpânire pe care ți le-a acordat atotputernicia mea“ (p. 145).
Autorul oferă numeroase exemple ale reprezentărilor Evei, așa cum este cea a pictorului Baldung Grien, pe care o comentează astfel: „În spatele copacului, zâmbindu-i Evei și ținând-o de mână, în timp ce mâna cealaltă o întinde să culeagă unul din fructe, se află Adam. Dar nu este acel Adam pe care ne așteptăm să-l vedem în Paradis. Este deja cadavru, și carnea îi cade fâșii de pe oase. Șarpele închide cercul, mușcând din brațul putrefact pe care soțul l-a întins să-și atingă soția. Mai bine să nu fi avut niciodată o soție, mai bine să nu fi cunoscut niciodată excitația sexuală, mai bine să nu fi văzut niciodată un trup de femeie. Dar pictura se concentrează tandru pe trupul Evei și foarte evident — chiar pornografic — scopul este să excite“ (p.147).
În Întrupări, autorul analizează gravura lui Dürer care-i reprezintă pe Adam și Eva. Totul stă sub semnul lui „nu încă“ (pisica și șoarecele, detaliul din partea de jos a gravurii, coabitează). După momentul căderii, „natura umană se va schimba și, în același moment, se va schimba toată natura“ (p. 163). Artistul reușește să creeze o atmosferă de liniște în centrul căreia se află perechea încă netulburată de nimic, a cărei frumusețe este impresionantă: „Dar ce i-a cucerit cel mai mult pe contemporanii lui Dürer a fost frumusețea pură, neîngrădită a celor două personaje nude, a lui Adam și Eva, care păreau primii noștri părinți, și mai ales frumusețea lui Adam […]“ (p. 164).
La fel ca în capitolele dedicate lui Augustin, în Castitatea și cusururile ei, este analizat cazul autoului Paradisului pierdut, John Milton. Din nou, biografia are repercusiuni asupra operei, Milton fiind și autorul mai multor lucrări referitoare la divorț, izvorâte din experiența nefericită a căsniciei cu Mary Milton. Aflat într-un evident dezacord cu principiile bisericii și spre consternarea contemporanilor, Milton susține, în broșurile pe care le publică, divorțul, invocând precepte biblice. Autorul volumului analizează, uneori cu umor, aceste încercări mai mult sau mai puțin reușite ale lui Milton de a impune contemporanilor o nouă perspectivă asupra divorțului, notând că ideile lui au fost aplicate abia în…1973 printr-o lege a modificării divorțului adoptată de Parlamentul Marii Britanii. Dar cel mai important este faptul că în 1674, odată cu publicarea formei finale a poemului său, „ajunsese în vârful atins de Shakespeare. Scrisese unul dintre cele mai bune poeme ale omenirii“ (p. 213). În Drumul către ființă, autorul realizează o analiză subtilă a poemului Paradisul pierdut. Poetul orbise, în fiecare dimineață venea un copist căruia îi dicta versurile pe care le scrisese în minte, noaptea, atunci când era vizitat de Muză. Vorbind despre finalul poemului lui Milton, care surprinde alungarea din Paradis, autorul afirmă: „La peste o mie de ani după Augustin, Adam și Eva au devenit, în sfârșit, reali“ (p. 241).
În capitolul Oamenii înainte de Adam, La Peyrère este considerat un teolog care a avut curajul să citească Biblia altfel, expunând teoria argumentată științific conform căreia Adam și Eva nu au fost primii oameni, insistând asupra unor contradicții biblice (Cain se teme de alți oameni sau își ia o soție din afara familiei), ceea ce-l conduce către concluzia că au existat oameni înaintea lui Adam pe care îi numește „pre-adamiți“. După ce a fost declarat eretic de Inchiziție, acesta a abjurat, spunând că „teoria lui e ca ipoteza lui Copernic. Dacă papa spune că e greșită, atunci e greșită“ (p. 258).
Capitolul Despărțirea se concentrează pe interpretările și observațiile lui Bayle din lucrarea Dicționar istoric și critic. Deși afirmă de la bun început că este credincios, acesta demontează pretențiile teologice referitoare la certitudinea faptelor biblice, observând, pe urmele lui La Peyrère, câteva inadvertențe ale textului biblic (de exemplu neglijarea oferirii numelui a măcar uneia dintre fiicele Evei). Reverberații ale gândirii lui Bayle pot fi observate la Voltaire și, mai târziu, la Walt Whitman sau Mark Twain. Ultimul capitol, Îndoielile lui Darwin, prezintă modul în care celebrul savant s-a raportat la propriile teorii din perspectiva poveștii biblice. De exemplu, atunci când a publicat lucrarea Originea speciilor, acesta: „a avut grijă să nu pomenească deloc povestea din Biblie – povestea Creației, Grădina Edenului și Căderea omului –, ale cărei pretenții de literaritate știa că le distruge definitiv“ (p.280). Pentru un cititor de literatură devotat, așa cum fusese Darwin, aventurile lui științifice, au avut, după cum mărturisește, următorul efect: „ […] am încercat, în ultimul timp, să citesc Shakespeare, și mi s-a părut așa de plictisitor încât m-a îngrețoșat“ (p. 292). Este conștient însă că aceasta „este o pierdere a fericirii și ar putea fi dăunătoare intelectului și cu atât mai mult, probabil, moralității“.
În finalul cărții, autorul consideră că Adam și Eva „mențin viu visul unei întoarceri, cumva, cândva, la o fericire care s-a pierdut. Ei au căpătat viața – realitatea stranie, intensă și magică – a literaturii“ (p. 293).
Volumul lui Stephen Greenblatt este o demonstrație a faptului că nevoia de poveste a umanității va contribui la păstrarea în eternitate a mitului despre Adam și Eva.