Apărut în 2024 în traducere românească (și în 2021 în versiunea originală), romanul Eurotrash de Christian Kracht este, poate, cel mai bun de până acum al scriitorului elvețian (n. 1966). Voce aparte, nonconformistă a literaturii elvețiene de limbă germană, debutat cu un roman inițiatic și intens (1979, roman ce surprinde revoluția islamică din Iran), Christian Kracht explorează în cartea de față relația cu mama, într-un roman-omagiu, cu lumini și umbre, dar de o tandrețe pe cât de reținută, pe atât de sfâșietoare. O mamă bătrână și bolnavă, alcoolică și cu tulburări psihice, periodic internată în clinici de psihiatrie – o mamă cu care fiul nu a reușit să comunice cu adevărat – îl cheamă, la începutul cărții, să-i facă o (ultimă) vizită, ca un fel de rămas-bun și de împăcare finală. Vizita la Zürich se transformă într-o (ultimă) călătorie prin Elveția, prin locurile copilăriei, o călătorie mamă-fiu, într-un taxi: un road novel tandru și straniu, oniric și liric, un drum-dialog, un drum-regăsire sau un drum de rămas bun înainte de dispariția mamei. Eurotrash are – față de romane anterioare ca 1979 (Editura Cartier, 2013) sau Morții (Editura Cartier, 2023) – o tonalitate matură și personală, plină de emoție, propunând un dialog mamă-fiu aproape teatral, cu inserturi onirice și imaginative, dar și cu observații social-politice (la adresa Elveției) nelipsite de ironia și sarcasmul pe care le cunoaștem din cărțile precedente ale scriitorului. Nu degeaba a fost numit un „Houellebecq elvețian“ – datorită ochiului (și tonului) ironic, dacă nu de-a dreptul cinic și caricatural, asupra umanității. Aici însă, vocea auctorială devine mai intimă și se îmblânzește, concentrându-se mai mult asupra parcursului familial și păstrând mediul social drept fundal:
„– Mama, spune-mi, de ce vrei neapărat să vezi o floare-de-colț?
– Fiindcă nu mai am mult de trăit.
– Hai, nu vorbi așa.
– Știu, de mulți ani ești foarte supărat pe mine. E drept, nici eu nu m-am purtat neapărat imprecabil. Cu tine. Dar încă n-am ajuns până acolo încât să regret ceva.
– Nu-i nimic.
– Să nu uiți niciodată că tu (s.a.) ai fost cel care m-a părăsit.
– O să încerc. Uneori…
– Da?
– Uneori am senzația că nu ești deloc nebună.
– Ha? Eu? Nu, tu ai fost mereu așa, nu eu. Tu (s.a.) ești nebun.
– Se poate.
– Cu siguranță e așa. În copilărie ziceai tot timpul că ești de sticlă și că te-ai putea sparge la cea mai mică zdruncinătură. (…) Aveai boala oaselor de sticlă.“
Iată o mostră de dialog între protagoniști care ne oferă date despre relația celor doi: o mamă alcoolică, ai cărei părinți fuseseră naziști, divorțată de un soț care face o avere spectaculoasă după război, și un fiu purtând trauma lăsată de mediul familial, detestând nazismul și banii familiei, dar și șantajul emoțional al mamei. Întregul roman este un joc psihologic și emoțional, bine condus, presărat cu secvențe vizuale (onirice, satirice, lirice) de-a dreptul cinematografice. Portretul mamei e impresionant, marcat de sentimentele amestecate ale fiului, iubire și resentiment, traumă și milă: „Ah, mama. Nu voiam să permit să mă copleșească sentimentul ăsta, fiindcă știam că era unul de milă, care te făcea să o percepi ca și cum ar fi fost de fapt un biet copil. Era exact sentimentul cu care îi manipula pe oameni, îi prindea în mreje, îi storcea și apoi îi scuipa. Totuși îmi era milă. Nu îmi stârnise milă cu patima ei pentru alcool sau cu dependența ei de fenobarbital, cu naziștii ei sau fiindcă fusese violată sau fiindcă stătuse mai multe luni în comă, cuplată la aparatul de respirație artificială, căci fusese întotdeauna destul de urâcioasă, dar acum, când nu îndrăznea să intre într-un restaurant, mă cuprindea o înțelegere, o compătimire profundă, bruscă și tăioasă.“
În fond, așa cum îi sugerează ironic fiul, mama e doar „o doamnă în vârstă excentrică, ușor țicnită și cu un pic cam prea mulți bani“, care duce după ea o sacoșă de plastic plină cu… teancuri de bancnote de o mie de franci; o doamnă în vârstă care și-a investit banii, deopotrivă, într-o firmă de armament german și într-una de prelucrare a laptelui elvețian! Kracht e obișnuit să-și șocheze cititorii și o face și aici, mixând, nu fără umor, realitate și ficțiune, făcând de multe ori ca scenele dintre cei doi să explodeze în pură imaginație. Într-una din ele, admirând un ghețar, în munții elvețieni, fiul ar vrea să ofere „un teanc zdravăn“ de bani unor femei hinduse, care-l refuză, uimite, iar vântul risipește, cinematografic, bancnotele în prăpastie: „(…) asemenea unei mâini nevăzute, rafala a măturat masa și a șters, nu, a tras de pe ea tot teancul de bani. Bancnotele colorate de o mie de franci s-au învârtit în aerul rarefiat și au zburat în abis așa, pur și simplu. Am privit cu toții, parcă încremeniți, bancnotele care se făceau nevăzute în prăpastia stâncoasă. Nimeni nu a încercat să prindă vreuna.“
Christian Kracht e un veritabil cinefil (în romanul Morții, temele principale sunt nazismul și cine maul – de la filmul mut până la cinematografia nazistă), iar evocarea nostalgică a locurilor natale – în această călătorie-catharsis (cum spune, chiar dacă ironic, mama protagonistului) – e punctată de adevărate secvențe cinematografice. Merită amintită secvența cu accente de film horror în care cei doi se cazează într-o pensiune elvețiană rurală, al cărei proprietar se dovedește de-a dreptul… nazist și încearcă să le sustragă sacoșa cu bani (proprietarul e comparat cu Jack Nicholson din filmul The Shining al lui Kubrick). Naratorul descoperă brusc o „capacitate de apărare necunoscută“ a mamei sale octogenare: „Însă ea fusese nevoită să se apere toată viața nu doar împotriva întregii orori SS a tatălui ei, ci și împotriva tatei, a soțului ei extrem de bogat.“
Cât despre tatăl protagonistului, mort cu ani înainte, lăsând în urmă o soție mai tânără și proprietăți impresionante (un castel pe malul lacului Geneva etc.), personajul narator are o serie de considerații necruțătoare, legate de parvenitismul lui, de pasiunea pentru bani și putere, de meschinăria lui și de absența oricărei „forme de spiritualitate“. Toate dublate însă, în maniera lui Houellebecq, de un soi de deșertăciune amară și poate cinică: „Pentru el nu exista decât lumea aceasta și ea se sfârșise în Elba, în punga de plastic. Nu își dorise mormânt, nu își dorise monument funerar, nu își dorise discursuri, nu își dorise aduceri-aminte, iar după aceea nu mai existase nimic altceva decât tăcere și pieire. Iar în cele din urmă, tablourile, toate tablourile, fuseseră vândute la Kornfeld și Sotheby’s și Grisebach și nu mai rămăsese nimic măreț. Nici măcar vreun vis de-al lui.“ Nu pot să nu asociez „punga de plastic“ a cenușii mortuare a tatălui cu deșertăciunea sacoșei cu (mulți) bani pe care o cară după ea mama protagonistului, în această ultimă călătorie de familie. Însuși titlul cărții, Eurotrash, poate trimite la această vanitate goală a banilor (euro). Iar Houellebecq e o referință asumată de scriitor: în dialogul dintre fiu și mamă, într-una dintre digresiunile literare, mama îi recomandă (ironic, autoritar) fiului să ia exemplu de la „literatura cu adevărat bună“, „de la Knausgard sau Houellebecq, de la Ransmayr sau Kehlmann sau Sebald“, ori chiar Flaubert.
Road novel și roman-dialog, împănat cu referințe literare, filozofice (o critică ironică a marxismului) și cinematografice, Eurotrash e un omagiu adus mamei (care nu omite nici detaliile fiziologice și medicale ale bolii necruțătoare), un roman în care trauma și durerea se lasă atinse de o tandrețe nesfârșită în fața ieșirii finale din scenă – văzute ca o mult-visată călătorie în Africa – a celei din urmă.